nu sunt un interlocutor bun

dimineața

mă scutur de doza de nefericire a drumurilor neterminate

în somn…

limba engleză e comică atunci când o înveți

fără profesor

am fost la doctorul de țâțe în loc de stomatolog

și dacă până atunci avea cuvintele cu el…

am învățat că nu sunt doar patru anotimpuri
l-am simțit pe cel al durerii
și piatra de încercare
răbdarea
m-a ținut trează la vremea pierderii
dar cel al iertării și-a făcut loc
în inima mea
și-am promis
să păstrez doar sezonul iubirii
și viața
așa cum se întâmplă ea

aș fi vrut să te țin de mână

iar

tu să încerci să-mi mângâi părul

pe strada pustie…

cel mai greu am învățat cum să nu-mi mai fie dor de acasă

am împlinit un număr de ani

un număr de așteptări…

în visele mele am mereu altă viață

construită din

elemente nu total cunoscute vorbesc…

mă mișc în vârful picioarelor

săptămâna asta

am scos la soare tot

începând cu mine

deschid porți la care nu trebuie să bat…

strig

sunt aici

răspund ca un ecou

oamenii din inima mea

copilăria are un singur anotimp

vara

are unghii din petale

și pălării de floarea-soarelui

necoaptă

se bucura mintea de

toate împiedicările

ce juleau genunchii

niciodată

lumina

din ochi

țâșnea bucuria

ne legănam odată cu ea…

zilele parcă tot mai scurte

oamenii mai reci nopţile

adunate

ca într-o sticlă cu dop de plută

pământul

rabdă atâtea

iubirea…

despre neputință
am imaginea
unor încălțări scâlciate pline de praf
ce primesc șireturi noi
când din picioare au rămas doar urmele tălpilor
peste care se așterne ninsoarea

“un leu cornetu’ ”
se vindea cultura
după chioșcul cu înghețată
se lipeau foile cu scuipatul babei
învârtindu-se
una câte una
“nevestele vesele din Windsor”
și cam tot ce avea formatul “poveștilor nemuritoare”

semnele mele de întrebare
au crescut odată cu mine
ba mai mult
eu am rămas mică
și ele tot cresc
cresc
strivindu-mă ca pe o boabă de strugure

în lumea creată de răspunsul ochilor tăi la întrebarea de ce mă iubești
toate cuvintele
se simt ca într-o încăpere
cu ciungi
nu pot să strig care știe de ce ne-am adunat aici să ridice mâinile

iubirea e singura
care-mi citește în palmă
drumul vieții
ceva dintr-o amintire de pe când
nu știam că sunt
muzica pe care înfloresc trandafirii

au modelat artiștii
iubitule
ce nu ne-am spus
și acum lucrează
să scoată
inima
din coaja de castană

întind mâna

culeg gândurile

mere

cu parfum de scorțișoară

sărutul tău

pe coapse

s-a copt

printre șoapte despletite…

Dumnezeirea am descoperit-o mergând cu bunica la biserică

în fiecare sâmbătă mă spăla pentru a doua zi

în copaia de lemn cu săpun de casă…

bunica era maestrul meu de wellbeing

mă trata cu ciorbă acră și leuștean

apă rece din fântână

și vreo două palme după ceafă dacă-i ieșeam din…

ziua de azi a venit ca o șoaptă îmbrăcată-n foșnet de frunze

în aerul ca pâinea coaptă la țest

îmi aleargă gândurile ca niște copii bucuroși

le dau jucăriile preferate

deschid toate ferestrele să îi aud când mă cheamă la joacă

când uit de ei îi găsesc maturi

așezați pe bancă

privind lebede

ascultând muzică

atunci întind câte un zmeu…