Lumea nu e împotriva ta

[Denisa Curea-Popa]

Tăcerea mea e forma în care reușesc
să nu stric ce e fragil între noi
n-am plecat niciodată de tot
m-am transformat în aburul care iese din gândurile tale
când adormi cu ochii țintiți spre tavan

am devenit ecoul unei uși care nu se închide
un ceas fără limbile timpului
un cântec care se aude doar când plouă

te privesc din spatele umbrelor
unde zâmbetul tău se curbează
ca o lună care refuză să răsară

dorul meu are formă de pasăre de fum
îți atinge umerii și dispare
înainte să știi dacă a fost real sau visat

speranța - un fluture orb
care zboară doar către lucruri imposibile

și totuși
sunt aici
sunt

[Tudor Cicu]

Ascultam acest ecou al „unei uși” și îmi părea că aud vântul fără de ţară, cu neînchipuit de multe umbre, promiţând energia şi ceremonia tragică a unui alt cântec metafizic („un cântec care se aude doar când plouă”), născut din dureri, tăceri, gânduri viscolite, trăiri ori moarte, smuls cu furia unui „fluture orb” care zboară să cerceteze partea unde e ascuns sufletul, şi să afle pricina de tulburare a poetei. Un cântec al tăcerii, cum bine l-a surprins Stănescu Valentin în versurile postate la comentariul de mai jos. 

[Stanescu Valentin]

Doamnă Denisa, o tăcere care prin răbdare înmugureşte! Mustesc metaforele. Superb! Rup una dintre tăcerile mele şi o aşez aici ca o prelungire a tăcerii de faţă.

 

Tăcerea

Tăcerea mea, tăcerea ta

pe rând se-ngână când se-adună

să pună zicerea-n priviri

ca să mă mir, ca să te miri.

 

Cuvântul tău pe al meu ţărm

e val de dor ce îl răstorn

şi mai înalt şi mai înalt

când te ating de după salt.

 

Iar când te prind în ritm curat,

în glas comun, îmbrăţişat,

dintre cuvinte vom vedea

tăcerea ta, tăcerea mea.