Strada interioară

[Mihai Katin]

 

Fiecăruia ni s-a dat câte o stradă,

Câte o fanfară

 Să nu ne doară

 Când ne pleacă îngerii

Şi rămânem fără aripile de iarnă,

Păşind pe gheaţa cuvintelor întrebătoare

Ce nume are strada pe care

Uneori ni se ascunde somnul,

Ni se ninge singurătatea

Şi ne potopeşte cu plâns cântecul acela

În care iubirea

Ca un clopoţel caută pe la ferestre

Ştiind că nici un labirint nu mai este pustiu,

Alergăm prin el până târziu

Nu întrebăm dacă se plăteşte

La ieşire,

Doar  avem o  uimire

Că fiecăruia i s-a dat trotuarul din dreapta,

Pe celălalt moartea

Aprinde luminile şi stinge câte-o singurătate

Ce nu mai poate

Sâ vorbeascâ între o mie de pereţi!

Nu vă fie frică!

Pe aici minotaurii aleargă somnambuli

Şi nimeni nu trage de firul Ariadnei,

Totul e să nu aflăm încă momentul

În care

Putem păşi pe străzile flori,

Munţi, păsări ori cântece,

Atunci disperaţi, fiecare în parte,

O să căutăm cu teama de mâine,

O să răscolim amintirile

Cu teamă de ne amintirii,

Căci nu,

Nu mai putem nici măcar silabisi

Numele străzii interioare...

 

[Grig Salvan]

Superbă metaforă „strada interioară” pe care ne plimbăm în sus și-n jos în căutarea bucuriilor de acum și de altădată, pe care ne făurim visele și pe care ne plângem dezamăgirile, durerile și amintirile. 

[Stanescu Valentin]

Mihai, excelentă lectură, de trei ori citită.

Mi-ar plăcea să scriu şi eu aşa. Sunt tributar formei fixe. Rareori mai las ideile înghesuite în forma brută. În scurt timp mă apuc la aranjarea lor pe care nu o finalizez. Nu sunt Eminescu să termin o poezie în multe zile şi variante până la ultima, care zice că e ultima dar tot nu-i place cum arată...

Străzile din viaţa mea au fost mai multe.  Acum mă aflu pe aceeaşi stradă unde m-am născut, la o distantă 14 gospodării, pe acelaşi trotuar. Să fiu atent cum umblu pe celălalt trotuar să nu mă întâlnesc prea devreme cu viitorul...