un altfel de poem de dragoste

[Ariana Zburlea]

am iubit cu punct. apoi am șoptit bonjour tristesse
pentru totdeauna

tristesse, tu trăiești în perna mea
tu îmi faci trupul rouă
fără formă fără culoare
fără durere
ești o existență evidentă în ochii mei
și pândești după colț, înainte de fiecare clipit
și gem când te ating
de parcă ești plămân într-un piept deschis

nu ești nici măcar copilul unui gând
ești orgasmul inimii mele
ca un enurezis nocturn
tu faci fluturii să se sinucidă cu cerul
și mai ești o lună veșnic plină pe cerul pleoapelor mele
care-mi aruncă, uneori
o scară de flori pe care să urc
dar eu le culeg le infuzez le beau
și scuip toți sorii de miere

dintotdeauna șterși
ca o halucinație

dintotdeauna șterși
ca o mână de var uscat

bonjour, tristesse

[Stanescu Valentin]

Ariana, ne naştem cu tristeţe, nu murim de ea, murim cu ea... Pare dublura noastră­? Ne naştem cu bucurie, nu murim de ea, murim cu ea... Între aceste două maluri curge râul vieţii către... nimic!

 

tristeţea frunzei care piere

     trecând prin galben pur în toamnă

          o simt în clipă şi mă-ndeamnă

               să trec în zbor peste cădere

 

               asemenea unui copac

         trec toamna-n galben frunza vieţii

     nervuri purtând urma tristeţii...

 

privesc uimit frunza şi tac

[Maria Mitea]

Ariana, ai un poem care începe cu o emoție curată, deplină,

aici începe a șchioăta un pic ”tu faci fluturii să se sinucidă cu cerul
și mai ești o lună veșnic plină pe cerul pleoapelor mele”

sună bine metafora, aș lucra la repetiția ”cerul”)

plus partea asta aș mai lucra la ea ca să intre în ritm cu prima parte: 

”o scară de flori pe care să urc
dar eu le culeg le infuzez le beau
și scuip toți sorii de miere

dintotdeauna șterși
ca o halucinație

dintotdeauna șterși
ca o mână de var uscat

început)”