Egoism (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

Te visez adesea, mamă.

Treci senină

în sus şi-n jos

prin bătătura ce-o ţineai curată

de parcă acolo trebuia

să poposească, viu,

Iisus

 

bătrânele satului

spun să-ţi dau ceva de pomană

 

eu ştiu că ţi-am pus toate prânzurile

şi-apoi

un blid de mâncare în minus

n-ar fi sărăcia lumii

 

dar cum să mă lipsesc de lumina ta, mamă?

[Vasilisia Lazăr]

Știi cum se zice, Amanda, când spui că visezi des pe cineva din lumea de dincolo: dă-i o ceapă de pomană sau dă-i ceva de pomană, asta ca să nu-l mai visezi. Și cum să te lipsești de lumina mamei din vis? Mulțumesc!

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc mult, Alex! Mă bucură aprecierea ta. 

[bolache alexandru]

O poezie înduioșătoare, o odă adusă mamei prin prisma unui mare poet!

[Amanda Spulber]

Mă înduioșează și mă intrigă. Nu doar pentru că e vorba de sentimentele față de mamă (știm cu toții că unde apare mama apare și emoția) ci și pentru felul în care poetul alege să interpreteze o credință populară. Intră în dimensiunea mistică și se teme că, dacă ar da de mâncare de câte ori apare mama, aceasta nu ar mai veni sau ar veni mult mai rar. Rezonez cu acest tip de egoism.

[Grig Salvan]

Emoționante, ca de obicei, toate invocațiile către ființa sacră mama, căreia îi datorăm existența în acest straniu univers și în lumina căreia ne naștem, trăim și murim...

[Stanescu Valentin]

Ce se mai poate spune decât să lăsăm privirile să ne recite răscolind în noi amintirea Mamei cu tainele ei...                                       

[Floare Arbore]

excepțional poem, care mi-a trezit emoții puternice, și dorul de casa părintească și de părinți. sincere felicitări în memoriam, unui poet de excepție Ioan Lazăr Da Coza, fie-i odihna lină dulce în lumină.

Mulțumesc dragă Vasilisia că ne umpli sufletele cu cele mai minunate emoții.

[Monica Pester]

Există în aceste versuri de un realism aproape aspru, o melodie  caldă, plină de gingășie. Ideea de final întregește și netezește asperitățile realismului prin duioșie , ca un strigăt de ajutor al unui pui părăsit  ... 

Splendid !

[Dorina Cracană]

Doamne, ce frumos!

[petrut dan]

Un poem aproape melodios, cu o armonie perfectă și plină de un farmec pe care doar momentele unei reculegeri binefăcătoare, când îți vin în minte momente frumoase și care devin mai dragi cu cât se îndepărtează; o imagine idilică în care mama, bătătura pusă în legătură într-un mod subtil cu prezența divină și care nu poate fi păstrată decât curată - aici un vers ce sugerează ideea unei acțiuni aparent comune și anume aceea de a mătura oborul, dar care, datorită contextului, capătă puternice accente spirituale, un remember profund prin implicarea lucrurilor ce vin din ancestral și ne poartă prin lumea specială și misterioasă a satului în ipostaza lui tradițională și specifică anumitor momente din viață, în fața cărora autorul ajunge și ne pune pornind de la visul în care mama, elementul de legătură dintre real și metafizic, devine lumina caldă ce străbate întregul poem, aducându-l mai aproape de inima și mintea cititorului, făcându-l din acest punct de vedere credibil și uman! Minunat!