Moartea lebedei

[Grig Salvan]

      E o după-amiază toridă de miez de vară. Pe câmpia încinsă de soarele fierbinte al sfârșitului de iunie aerul tremură de caniculă, dar lângă salba de lacuri înconjurate de râpi lutoase și stufăriș, căldura e mai suportabilă. Nu suflă nici o boare de vânt, apa, nemișcată ca uleiul, oglindește cerul de un albastru adânc și malurile verzi acoperite de stuful bogat.
      La câțiva pași de luciul apei, unde stuful e mai des, mai înalt și malul de deasupra mai povârnit, cuibărește în liniște deplină, de o bună bucată de vreme, o pereche de lebede mute. Clocesc cu schimbul cele cinci ouă depuse de mai bine de două săptămâni. Masculul tocmai și-a încheiat schimbul său și a plecat de dimineață peste grind, în lacul cel mare unde hrana e mai îmbelșugată, să se hrănească și să prindă puteri după clocitul îndelungat când nu a mâncat. Va lipsi vreo câteva zile, vreme în care ea va trebui să incubeze cele cinci ouă și să le apere cu strășnicie de orice prădători.

      Soarele coboară treptat spre orizont, unde cerul devine o vatră de foc, apa se înroșește și ea ca sângele, reflectând lumina amurgului. Lebăda, nemișcată de ceasuri întregi, se ridică anevoie de pe cuibar și fâlfâie ușor din aripi să se mai dezmorțească. Pășește grațioasă în jurul cuibului, privind cu dragoste la ouăle mari, așezate în cuib ca cinci petale ale unei uriașe flori de nufăr. Apoi plonjează lin în apa caldă și nemișcată a lacului, stârnind un clipocit abia auzit și valuri ușoare ale căror unde tăcute se întind în cercuri tot mai largi. Înoată alene în zig-zag și din când în când bate apa cu aripile, stârnind șiraguri de stropi, să se mai răcorească.
      Pe malul înalt se aud voci și își face apariția o ceată gălăgioasă de copii, arși de soarele verii, doar în pantaloni scurți și cu chef de scăldat. Se îndreaptă voioși spre plaja situată ceva mai încolo, unde malul abrupt se termină și locul e mai întins, numai bun de joacă, scăldat și stat la soare.
      - Uite, mă, o lebădă! strigă unul mai voinic dintre ei, arătând cu mâna întinsă spre apa lacului.
      - Da, ce frumoasă e! Și ce lin plutește pe apă! remarcă un altul, mai mic și mai pirpiriu.
      Altul mai negricios privește concentrat, cu ochi înguști, la lebăda plutind grațioasă pe apă.
      -Băi, dacă e lebăda aici, trebuie să fie și cuibul ei prin preajmă, cugetă el. Hai să căutăm prin stuf.
      - Dar n-ai cum să cobori spre apă aici, pe râpa asta abruptă, remarcă timid sfrijitul.
      - Ne uităm de-aici de sus și trebuie să-l vedem undeva prin desișul de stuf, că acolo își fac ele cuibul.
      Se chiorăsc ei o vreme spre stuful des de jos, pășind cu grijă pe marginea râpii unde pământul riscă să se rupă în orice moment.
      - Uite-l, mă! Uite, cuibul! strigă negriciosul. Și are ouă în el, mai adaugă după o clipă de concentrare.
      De sus se vede ca din avion, prin desișul de stuf, cuibul lebedei cu cele cinci ouă mari și albe.
      - Unde? întreabă nerăbdători și ceilalți.
      - Uite, colea, pe o dungă de pământ chiar lângă apă, între trestii.
      - Ce frumos! - exclamă sfrijitul, cel mai amărât dintre ei, palid, cu glas plângăreț.
      - O fi frumos, dar eu vreau să cobor până jos, să iau ouăle! declară ritos tuciuriul.
      - Ce să faci tu cu ouăle de lebădă? întreabă unul mai grăsuț.
      - Cum ce să fac, grasule? Să le fac omletă! Să le mănânc! răspunde negriciosul enervat.
      - Cum să mănânci, băi, ouă de lebădă? nu se lasă grasul. Cred că nici nu sunt bune de mâncat și apoi, de când le tot clocește lebăda, or fi având și pui în ele.
      Toți râd și negriciosul se pare că renunță la planul său. Dar îi vine pe loc o altă idee:
      - Mă, băieți, știți ce zic eu? Să facem un concurs, cine nimerește ouăle din cuib cu piatra.
      - Cum să arunci cu pietre să spargi ouăle bietei lebede? strigă aproape plângând slăbuțul.
      - Ha-ha! râde negriciosul. Cică ouăle bietei lebede. Ce treabă am eu cu biata lebădă? O să mai facă și altele, că altă treabă n-are.
      Se apleacă și din colbul cărării apucă o piatră pe care o aruncă spre cuib. Dar piatra cade alături, departe de cuib. Enervat aruncă pietre una după alta până nimerește, în sfârșit, primul ou. Ca hipnotizați de noul joc și de isprava negriciosului, ceilalți caută și ei de zor pietre de pe drum și aruncă voioși spre cuib. Doar slăbuțul se smiorcăie alături, lacrimile-i curg șiroaie, amestecate cu colbul de pe obrajii palizi. Lebăda a observat ploaia de pietre îndreptată înspre cuibul ei și se agită încolo și-ncoace pe apă, dar nebăgată în seamă de puștani.
      Până la urmă reușesc cu toții să facă o mare papară din cele cinci ouă, din care parcă ies și pete sângerii, semn că începuseră să facă pui. Apoi, cu toții într-o veselie, doar cu sfrijitul plângând cu sughițuri în urma lor, se îndreaptă spre plajă, să mai prindă o scaldă, acum pe înserat, când e apa mai caldă.

      În vreme ce glasurile copiilor se îndepărtează în liniștea amurgului, lebăda pornește glonț spre țărm, iese iute din apă și aleargă spre cuib, cu mersul ei legănat, cu aripile larg desfăcute. Ajunsă în fața dezastrului, cade ca secerată la pământ, prăbușită pe-o parte, rezemată într-o aripă. Suflă greu și sacadat, întinzând spasmodic capul și gâtul spre cuibul unde, printre pietre, se mai văd cojile, lichidul gălbui și frânturi din trupurile firave ale celor ce urmau să fie într-o zi puii ei. Gâfâind fără încetare, din ce în ce mai tare, parcă înecându-se, întinde mereu capul spre resturile din cuib, cu ciocul deschis de parcă ar vrea să insufle viață fragmentelor gelatinoase cărora visa să le dea într-o zi lecții pe întinderea apelor.
      De câteva ori la rând soarele a răsărit, a trecut peste cumpăna zilei, apoi a coborât în apus, de câteva ori pe cerul nopții s-au scurs constelațiile și Calea Lactee. Au trecut astfel peste lac și peste țărmul lui tăcut zile și nopți la rând în care pasărea nu s-a mai ridicat de lângă cuibul ei. Și nici perechea ei n-a mai venit. Cu penele răvășite, înnegrite de pământ și de pleava purtată de vânt, cu trupul cutreierat de furnici și mirosind tot mai mult a stârv, cu ochii tulburi acoperiți pe jumătate de pleoape și cu limba uscată, încă mai respiră din când în când, tot mai rar, tot mai adânc.
      Un alt amurg fierbinte și greu plutește peste lume. Ultimele raze de soare mai luminează țărmul, fostul cuib și pasărea întinsă la pământ. În clipa în care soarele dispare după dunga orizontului, gâtul lebedei se frânge cu totul, scoate un țipăt prelung și capul îi cade peste pietre și peste rămășițele însângerate, intrate în putrefacție, din cuibul devastat.

[Chris]

cutremurator! un text bine scris pe care l-am citit cu placere! 

[Tudor Cicu]

Muți ca și lebăda aia muribundă mi-aș fi dorit să rămână acei copii tembeli. Dar asta înseamnă să fii critic cu micuța narațiune. Și chiar mi-am mai spus: criticul e un hăitaş! Goneşte, ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar apără o taină, dar o taină care se deschide şi se dezleagă, până la urmă. Ca ochii lui Garin, a lui Nabokov, care credea că Mașenka lui murise. Tot o poveste cu un trecut dureros. Dar un Nabokov care mi-a dat speranță că oricât de grea ar fi valiza în care ai pus toate cele necesare unui scriitor, merită să o cari pe drumul pe care ai pornit. Și tot de atunci de la Nabokov „vin” scrisori ca pe vremea când Mașenka scosese un țipăt și sărise de pe balustradă. Și toate astea se întâmplau, mi-am zis, sub arcada aceea unde – în opera lui Ceaikovski – murea Liza, tot o lebădă și ea. 

 

[Grig Salvan]

Mulțumesc mult, Chris, de trecere, lectură și apreciere! Sărbători Fericite îți doresc!

Chris a spus :

cutremurator! un text bine scris pe care l-am citit cu placere! 

[Grig Salvan]

Mulțumesc frumos pentru lectură și comentariul interesant. Copiii sunt, schematizând și simplificând lucrurile, de două feluri, așa cum știm din experiențele noastre de viață și din propria copilărie: copii „buni”, de o mare sensibilitate, blândețe și empatie care suferă pentru orice ființă și pentru orice nedreptate și copii „răi”, de o brutalitate adesea de neînțeles, uneori manifestând cruzime și lipsă totală de sensibilitate și empatie față de ceilalți și mai cu seamă față de animale. Așa apar ei și aici, cei „răi” care cu o cruzime fără sens distrug cuibul lebedei și copilul „sfrijit” și plângăcios care suferă cumplit perntru fapta celorlalți. Asta fiind o „fațetă” a povestirii. Cealaltă fiind reacția „mortală”, surprinzătoare și de neînțeles pentru oameni, a lebedei care pur și simplu „se sinucide” la moartea puilor săi.

Tudor Cicu a spus :

Muți ca și lebăda aia muribundă mi-aș fi dorit să rămână acei copii tembeli. Dar asta înseamnă să fii critic cu micuța narațiune. Și chiar mi-am mai spus: criticul e un hăitaş! Goneşte, ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar apără o taină, dar o taină care se deschide şi se dezleagă, până la urmă. Ca ochii lui Garin, a lui Nabokov, care credea că Mașenka lui murise. Tot o poveste cu un trecut dureros. Dar un Nabokov care mi-a dat speranță că oricât de grea ar fi valiza în care ai pus toate cele necesare unui scriitor, merită să o cari pe drumul pe care ai pornit. Și tot de atunci de la Nabokov „vin” scrisori ca pe vremea când Mașenka scosese un țipăt și sărise de pe balustradă. Și toate astea se întâmplau, mi-am zis, sub arcada aceea unde – în opera lui Ceaikovski – murea Liza, tot o lebădă și ea. 

 

[Mihai Katin]

este  un constrast  izbitor intre  lumea unei   inocente  ce  se  destrama prin actele  ei   barbare  si  existenta  dramatica  a lebedei  ,o   metafora   pentru   antiteza  raului  si   a  nevinovatului  ,este  superba  extrapolarea  tabloului : 

De câteva ori la rând soarele a răsărit, a trecut peste cumpăna zilei, apoi a coborât în apus, de câteva ori pe cerul nopții s-au scurs constelațiile și Calea Lactee. Au trecut astfel peste lac și peste țărmul lui tăcut zile și nopți la rând în care pasărea nu s-a mai ridicat de lângă cuibul ei....aceasta  conotatie  de  universal   da  textului  o   valoare  greu   de banuit  dar   care o   apreciez  din  tot  sufletul!

[chindea maria elena]

În alt ritm, Hamsa își derulează „programul  cosmic”! Cuceritor text!

[Grig Salvan]

Mulțumesc mult pentru lectură, pentru comentariu și apreciere! Și cu deosebire pentru scoaterea în evidență a raportului dintre nimicnicia lumii nostre cu micile ei drame și grandoarea universului care tronează copleșitor peste noi, nepăsător la dramele mai mici ori mai mari ce se petrec în lumea noastră neînsemnată. O seară liniștită de Crăciun!

Mihai Katin a spus :

este  un constrast  izbitor intre  lumea unei   inocente  ce  se  destrama prin actele  ei   barbare  si  existenta  dramatica  a lebedei  ,o   metafora   pentru   antiteza  raului  si   a  nevinovatului  ,este  superba  extrapolarea  tabloului : 

De câteva ori la rând soarele a răsărit, a trecut peste cumpăna zilei, apoi a coborât în apus, de câteva ori pe cerul nopții s-au scurs constelațiile și Calea Lactee. Au trecut astfel peste lac și peste țărmul lui tăcut zile și nopți la rând în care pasărea nu s-a mai ridicat de lângă cuibul ei....aceasta  conotatie  de  universal   da  textului  o   valoare  greu   de banuit  dar   care o   apreciez  din  tot  sufletul!

[Grig Salvan]

Mulțumesc mult pentru lectură și apreciere! O seară magică de sărbătoare creștină!

chindea maria elena a spus :

În alt ritm, Hamsa își derulează „programul  cosmic”! Cuceritor text!

[Emil Dumitru]

OF ! Citind „Moartea Lebedei”, mi-am amintit de o întâmplare din copilăria mea... Lângă satul meu, prin anii '70, au venit lipovenii și au construit într-o vară un baraj, un dig numai și numai din pământ, dig ce se mai vede și acum... s-a format un lac mare de acumulare, apoi a fost populat cu pește și în câțiva ani pe maluri a început să crească  vegetație, predomina stuful. Au venit rațe, gâște sălbatice și alte păsări pe care noi, copii din sat nu le mai văzusem până atunci. Eu, împreună cu un vecin am găsit un cuib cu patru ouă care erau foarte reci și noi am crezut că sunt părăsite și am luat fiecare câte două ouă. 

Acasă, fără știrea mamei, le-am vârât sub o cloșcă pusă de mama pe ouă de rață. Am fost tare dezamăgit și am plâns că din cele două ouă nu a eclozat nimic... probabil că fuseseră părăsite de mult acolo în stuf sau perioada de clocit nu a corespuns. 

Bineînțeles că mama, când au început să apară bobocii de rață, a observat că cele două ouă erau diferite și m-a luat la întrebări cu... o nuelușă. 

Revin la lectură, am citit cu drag până când au apărut copii și, am crezut că vor lua cele cinci ouă și le vor duce acasă dar... dar ei au făcut ceva oribil, faptă care m-a  întristat...

[Grig Salvan]

Mulțumesc de lectură, apreciere și rememorarea unor fapte asemănătoare din copilărie. Așa se întâmplă adesea, copiii, în inconștiența sau pur și simplu inocența lor, fac uneori lucruri ce par abominabile, condamnabile, dar e mai greu de judecat psihologia lor, mai ales a celor cu instinctele agresive mai puternice și parcă nepotrivite vârstei copilăriei, dar există o psihologie abisală care le poate explica. O zi bună!

Emil Dumitru a spus :

OF ! Citind „Moartea Lebedei”, mi-am amintit de o întâmplare din copilăria mea... Lângă satul meu, prin anii '70, au venit lipovenii și au construit într-o vară un baraj, un dig numai și numai din pământ, dig ce se mai vede și acum... s-a format un lac mare de acumulare, apoi a fost populat cu pește și în câțiva ani pe maluri a început să crească  vegetație, predomina stuful. Au venit rațe, gâște sălbatice și alte păsări pe care noi, copii din sat nu le mai văzusem până atunci. Eu, împreună cu un vecin am găsit un cuib cu patru ouă care erau foarte reci și noi am crezut că sunt părăsite și am luat fiecare câte două ouă. 

Acasă, fără știrea mamei, le-am vârât sub o cloșcă pusă de mama pe ouă de rață. Am fost tare dezamăgit și am plâns că din cele două ouă nu a eclozat nimic... probabil că fuseseră părăsite de mult acolo în stuf sau perioada de clocit nu a corespuns. 

Bineînțeles că mama, când au început să apară bobocii de rață, a observat că cele două ouă erau diferite și m-a luat la întrebări cu... o nuelușă. 

Revin la lectură, am citit cu drag până când au apărut copii și, am crezut că vor lua cele cinci ouă și le vor duce acasă dar... dar ei au făcut ceva oribil, faptă care m-a  întristat...

[Pop Dorina]

Am citit cu drag, aducându-mi aminte de anii copilăriei. Notă maximă pentru mesaj, cursivitate și eleganța textului care, așa cum ne-ați obișnuit, ne-a captivat pe noi, cititorii dumneavoastră. Felicitări!