Duhul vinovat al dragostei (Războiul în amintiri moștenite)

[Gheorghe Pârlea]

          Era prin aprilie, 1944, când bubuiturile surde ale proiectilelor de tun au început să zdruncine calmul relativ al satelor noastre. La Mirosloveşti erau deja amplasate unităţi militare, în aşteptarea confruntării de pe fracţiunea Soci-Boureni a Frontului Moldovei. Încă nu fusese dat ordinul de evacuare, iar spectrul morţii încă nu tulbura grav natura pașnică a firii omenești. Chemarea dragostei primea sau nu răspunsul pereche, iar hora satului prilejuia încă întâlnirea destinelor pentru tinerimea aşezării moldave.

          În gospodăria lui Neculai Albu, felcerul pentru necuvântătoare, fusese găzduit de ceva timp un sergent. Era comandantul unei grupe de ostaşi care asigura paza dealului de la răsărit, coasta cea încoronată de pădure și înţesată acum cu baterii de artilerie aflate în dispozitiv de luptă.

          Neculai Albu avea fete mari, între care Ileana strălucea de frumuseţe. Chipul ei de fecioară era parcă zugrăvit anume ca să te închini la el ca la o icoană. Nici flăcăul venetic, sergentul, nu era mai prejos. Se vedea asta la horele satului, mai ales când, în hainele-i militare, prins în focoasa sârbă, bătea din pingele umăr la umăr cu flăcăii băştinaşi.

          Deşi, până la venirea soldaţilor în sat, Ileana lu' Albu îi făcea ochi dulci lui Dumitru Ciocoiu, un consătean încă nechemat la oaste, fata nu mai prididea acum să-l soarbă din ochi pe dom' sergent. Băietanii mai hâtri au şi-nceput să slobozească aluzii în strigăturile lor din vâltoarea horei: “Bate talpa, don' sergent/ Cu Ileana chept-la-chept!”. Şi asta nu-i cădea bine deloc lui Dumitru. Aşa că între cei doi pretendenţi la farmecele Ilenei s-a născut, fără putere de stăpânire, o duşmănie de moarte.

          Peste sat, firea încă palidă a primăverii mângâia pământul reavăn în lumina amiezilor. Soarele nu dovedea însă să dăruiască şi destulă căldură pentru sămânţa de curând îngropată în brazdă.

          Abia ieşiţi din iarnă, sătenii îşi terminaseră lemnele de foc, ba chiar şi cioclejii cei rămaşi desfrunziți de pe urma vitelor. Sobele lor de gătit înghiţeau întruna mai tot ce ardea. Gospodarii cu mai puţină stare îşi aduceau vreascurile de la pădurea din coasta satului. Pentru câte o sarcină de găteje se-nţelegeau ei cumva cu paznicii boierului Sturza şi-o scoteau la capăt. Dar acum era oprelişte mare din partea sentinelelor sergentului cel ţanţoş.

          Dumitru lu' Ciocoiu nu prea era dus la biserică, căci mereu făcea treburile în legea lui. Familia sa avea multe guri de hrănit şi nu era de şuguit cu asta. Făcu ce făcu şi, păcălind soldatul de pază, intră în pădure încins de mai multe ori cu o funie ce trebuia să-i folosească drept legătură pentru snopul de crengi uscate.

          Gârbovit de greutatea-i din spinare, la-ntoarcere, pe drumul cel de la Silişte, scobit adânc de carele veacurilor trecute, Dumitru se trezi faţă-n faţă cu sergentul.

          Rivalul său, cu gând ascuns de răzbunare şi cu prilej de-nfăptuire acum, se lăsă prins în  aţâţarea văpăii din sânge și îndreaptă puşca spre hoţul de lemne. Duhul cel vinovat de dragoste oarbă nu putu fi stăpânit de flăcăul-ostaş. Mâinile sale erau prea încleştate pe unealta morţii, dincolo de puterea lui de stăpânire. Degeaba l-a prins de armă Dumitru, cu singura-i mână liberă, că n-apucase a răsturna în lături hrana focului ce-avea să-i gătească merindele de praznic întru pomenire. Glonţul sergentului îi străpunse trupul şi scăldă în sânge braţul de vreascuri peste care flăcăul căzu cu o adâncă nedumerire pe chip.

          A doua zi, poate a treia, satul ieși din pâcla zvonurilor legate de moartea nefericitului fiu al obștii. Într-o ogradă, sub privirile curioase şi speriate ale copiilor, corpul neînsuflețit al lui Dumitru era cercetat de doctorii aceia ciudaţi care operează fără anestezie.

          Într-o altă ogradă, sub paza unui plutonier trimis de la un regiment disciplinar, sergentul cel stăpânit de duhul vinovat al dragostei se dădea de ceasul morţii să iasă basma curată din această tărăşenie.

          Sătenii de azi, copiii de demult care se holbau speriaţi prin gardul de nuiele la trupul dezgolit de haine şi de viaţă al flăcăului răpus, nu ştiu dacă sergentul cel vinovat de moarte a scăpat sau nu de glonţul inamic pe front, ori dacă a fost deferit spre judecată curții marțiale. Dar ştiu sigur că Ileana lu' Neculai Albu a rămas singură pentru multă vreme. Până când, ca o proscrisă a locului, şi-a găsit ursita undeva, departe, într-un alt sat.

          Gheorghe Pârlea

[Chris]

proza scurta, bine scrisa, o intamplare povestita, dar, care la randul ei ar putea fi transformata intr-un text de sine statator - asta este ce am simtit eu citind-o.

[Gheorghe Pârlea]

...Mulțumesc, Chris! Așa este! E o transpunere a unei sumare mărturii orale într-o povestire, în care acțiunea (transmisă de sursă sumar - personajele si faptele) capătă in scris coerență și câteva detalii de natură socio-istorică. Da, în corpul ei literar, ea poate deveni ceva mai mult.

Sărut mâna pentru timpul acordat!

[Vasilisia Lazăr]

Un subiect de roman. Ce frumos povestiți! Felicitări!

n-apucase a răsturna în lături hrana focului ce-avea să-i gătească merindele de praznic întru pomenire. 

Ce trist!

[Gheorghe Pârlea]

Da, tema războiului a dat naștere unor romane celebre. Dar, asta, fiindcă respectivele opere au avut și autori cu harul de a pune în valoare psihologii, caractere umane pliate pe tragismul acestor catastrofe numite războaie - din păcate, provocate de om.

Vă mulțumesc pentru timp și apreciere, Dna Vasilisia Lazăr! (Onorat și încântat, firește.)

[Ada Nemescu]

În fundal un război cu ale sale urâțenii, în prim-plan, un război al sângelui năvalnic.

Frumos descrisă această luptă tipic masculină, veche cât toți vecii. Limbajul specific locului, o încântare.

Adevărat, ar putea fi transformată, completată, într-o scriere mai elaborată, amănunțită. E frumos, aDa

[Gheorghe Pârlea]

Sărut mâna, incântat si îndatorat!

Ada Nemescu a spus :

În fundal un război cu ale sale urâțenii, în prim-plan, un război al sângelui năvalnic.

Frumos descrisă această luptă tipic masculină, veche cât toți vecii. Limbajul specific locului, o încântare.

Adevărat, ar putea fi transformată, completată, într-o scriere mai elaborată, amănunțită. E frumos, aDa