Coţofana curioasă

[Stanescu Valentin]

 

Răvăşit de gânduri inutile

ce îmi răsar aiurea-n minte,

m-aşez în zorii-acestei calme zile

ca liziera-n rouă să m-alinte.

 

Pe ramul ulmului văd cum creşte

cuibul unei păsări prinse-n dor,

din cuib o coţofană cântăreşte

prezenţa mea tăcută în decor.

 

Prin minte-mi trece-un gând banal:

”Un sigur cuib mi-ar fi de-ajuns...”

„Ce faci aici aşa de matinal?”

 

mă-ntreabă ea cu voce omenească ...

şocat, spontan i-am dat răspuns

că meditez în limba păsărească!

[Stanescu Valentin]

Doamnă Monica, mulţumesc pentru reciprocitate. Multe dintre poeziile mele au fost scrise în natură, despre natură. Carneţelul meu cuminte mă aşază-ntre cuvinte. Era într-o zi de mai, călduţă şi înflorită şi înverzită, când m-au bucurat pe limba lor păsărească trei gingaşe păsări ale cerului...

 

Cântecul păsărilor

 

Cântă cucu-n lizieră,

nu mai este solitar,

un ecou în atmosferă

îl îngână din frunzar.

 

Pupăza, vară străbună,

pupă lumea-n trei silabe,

în chemări vrea să impună

moţul capului, podoabe.

 

Guguştiucul nu desminte,

cântă-ntr-una iarnă, vară,

pune cântecu-n cuvinte

mai ’nainte să apară.

 

Zbor spre tine şi mă cuc,

înc-odată te pup-pup,

printre pini mă guguştiuc,

inimioara vreau să-ţi rup...

[Stanescu Valentin]

Doamnă Monica, mulţumesc pentru reciprocitate. Multe din poeziile mele au fost scrise în natură, despre natură. Carneţelul meu cuminte mă aşază-ntre cuvinte. Era într-o zi de mai călduţă şi înflorită şi înverzită când m-au bucurat pe limba lor păsărească trei gingaşe păsări ale cerului...

 

Cântecul păsărilor

 

Cântă cucu-n lizieră,

nu mai este solitar,

un ecou în atmosferă

îl îngână din frunzar.

 

Pupăza, vară străbună,

pupă lumea-n trei silabe,

în chemări vrea să impună

moţul capului, podoabe.

 

Guguştiucul nu desminte,

cântă-ntr-una iarnă, vară,

pune cântecu-n cuvinte

mai ’nainte să apară.

 

Zbor spre tine şi mă cuc,

înc-odată te pup-pup,

printre pini mă guguştiuc,

inimioara vreau să-ţi rup...

[Stanescu Valentin]

aDa, am întârziat un răspuns la comentariul tău generos. Coţofana şi-a mutat cuibul în anul următor din ulm într-un mesteacăn cu coajă gri, mai înalt. Mă croncăne de câte ori trec prin crâng şi nu îmi mai vorbeşte omeneşte. Într-adevăr gândul meu era frământat de existenţa mea şi a ei şi a câinelui meu prieten. Mulţumesc pentru cuvântul tău! Gândul meu a trecut pe lângă alt cuib şi am constatat că şi copacii care poartă câte un cuib printre ramuri vibrează la sosirea păsărilor din sud...

 

Cuib

 

Când noua zi peste cătun mijeşte,

copacul prinde ramul ca-ntr-un horn

să ţină cuibul gol, care tânjeşte

o pasăre din sud, din Capricorn.

 

Ea va sosi cu aripile ude

de ploi, de vânt pieziş, în lungul zbor,

prin pene moi va fi ca să asude

iar cuibul s-o-ncălzească salvator.

 

 

Apoi, s-audă lin un ciripit voios,

prin frunzele arzânde-n pârguire,

iar joaca printre ramuri în sus şi-n jos

să-i scoată trunchi bătrân din amorţire.

 

Si-n mine este gata un cuib arzând,

secundelor din stolul primăverii

să le-nmulţesc tăria, gând cu gând,

să împlinesc iar taina re-nvierii.

[Stanescu Valentin]

Tudor, comunicarea ar trebui să ne fie a doua mamă... Vorbesc pe rând cu o coţofană, cu o vrabie, cu un iris, cu un cireş. Le mulţumesc pentru că sunt şi de la fiecare avem câte ceva de învăţat.  Mulţumesc pentru cuvintele cu deplin înţeles.Toată admiraţia pentru acest comentariu.

 

Cireşul

 

Cireşu-i pom cu dăruire,

el este precum omul bun

ce-ţi zice vorba cu iubire

şi-nţelepeciune din străbun.

 

Contemplu-n ziuă monumentul

ce falnic se ridică-n azi

iar fructul copt îţi dă momentul

când în savoarea-i dulce cazi.

 

In forma sa de inimioară

Cireaşa-i dar şi dor subtil

ce împlineşte-o zi de vară

 

în care-n noi să regăsim

iar bucuria de copil

ca-ntr-un cireş din nou să fim.

[Monica Pester]

Spontană și jucăușă !

[Ada Nemescu]

Ce-aș mai putea adăuga după un comentariu semnat - Tudor Cicu!

Totuși, voi încerca:

- versurile sunt de-a dreptul copilăroase, dar atât de ...serioase. Este evident că un calm aparent ascunde frământări esențiale, dovedește și faptul că omul își creează frici/angoase/probleme acolo unde este liniște ancestrală, stricând, cumva, ordinea lumii...

- acest dialog aproape ireal nu exclude comunicări reale cu natura, de noi depinde, de sinele neexplorat deajuns...

Am citit cu plăcere, aDa

[Tudor Cicu]

„Un sigur cuib mi-ar fi de-ajuns”... Deși titlul pare de fabulă, apoi sonetul se vrea, ușor ironic, limpezit într-un tâlc anume, mă gândesc că relația noastră, de poeți, cu natura este spațiul care ascunde atâtea sensuri ale limbajului. De fapt, ocolind ceea ce ne desparte de natură, e comunicarea care ar putea fi intens marcată de tăcerea ce ne ține împreună înlăuntrul misterului care învăluie locuirea noastră cu nevăzutul și nespusul pe care l-a vrut rostit Luca (9.58): „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-și odihni capul”.