Băiatul care vinde flori

[Grig Salvan]

      Stă de vreo două ore la marginea șoselei, cu buchețelul de flori de câmp în mâna tremurătoare, înnegrită de soare și bătătorită de muncă, uitându-se lung după mașinile care trec în trombă pe lângă el, stropindu-l uneori cu apa bălților formate după ploaia torențială de primăvară, dar deocamdată nimeni nu oprește să-i cumpere buchețelul de flori culese azi de pe pajiște și de prin pădurea rară în care-și paște zilnic cele trei mieluțe și vițica Dora.
      Ionuț are doisprezece ani și în curând va termina clasa a șasea, dar pare ceva mai mare și mai matur, așa cum e, înăltuț și slăbuț, puțin adus de spate, cu fața înnegrită de soare și vânt, suptă și ascuțită și cu părul vâlvoi, gros și sârmos, ieșind în șuvițe rebele de sub clopul pleoștit, decolorat și găurit de vreme. S-ar putea spune că e singur pe lume, ca în romanul pe care l-a citit anul trecut, dacă socotim că mama lui a murit acum doi ani, iar tatăl s-a dus încă de atunci cu alta în lumea largă, lăsându-și nepăsător copilul în grija unei mătuși, azi fiind pe undeva prin Europa la muncă, dar fără să-i mai dea copilului vreo veste, ori să-i trimită vreun ban.
      Se uită trist la buchețelul de flori multicolore, flori care acum două ore râdeau cu toată prospețimea și voioșia culorilor lor, dar care acum parcă dau semne de oboseală, ca și el de altfel. Zilnic, în timp ce-și paște cele trei mieluțe și vițelușa pe pajiștea de deasupra casei sale de pe coasta dealului poreclită Scraba, adună cele mai frumoase flori întâlnite în cale, iar după ce-și îndrumă animalele spre casă și le adapă la izvor, coboară la șosea cu buchețelul în mână, să mai scoată un bănuț pentru nevoile lui cele de toate zilele. Uneori mai vinde câte un mănunchi unor domni ori doamne care poate prețuiesc florile lui pentru că sunt naturale, ori poate doar de mila înfățișării lui sărăcăcioase și chipului trist, alteori însă nu-i vrea nimeni marfa, pe care o aruncă în pârâul din vale și se întoarce abătut spre casă.
      Nu-i vorbă că zilnic coboară până în sat la mătușa Ileana, sora mamei lui, care o dată pe zi îl servește cu ce are și ea de mâncare, deși nici ea nu stă prea grozav cu banii, se descurcă și ea cum poate cu o pensie de boală, soțul, unchiul Valer, muncește cu ziua la pădure ori prin sat, iar cei doi copii, mărișori acum, au și ei nevoile lor. Mătușii îi cedează lunar alocația lui, dar care înseamnă oricum prea puțin.
      Mătușa a insistat mult ca el să-și părăsească mica bojdeucă de pe Scraba și să se mute la ei într-o dependință a casei, dar Ionuț nici nu vrea să audă de așa ceva. Așa mică și amărâtă cum e ea, atârnată pe coasta din Scraba și cu noroaiele din jurul ei atunci când plouă ori ninge, căsuța modestă e „cuibul” lui, acolo e viața lui și ființele dragi lui, acolo a văzut lumina zilei și chipul mamei pentru prima oară, acolo a simțit dragostea ei, acolo a plâns un an de mila ei până când cancerul i-a măcinat tot trupul firav, acolo i-a vegheat la căpătâi ultimele clipe de viață, acolo sunt hainele, ultimele lui haine și încălțări pe care mama i le-a cumpărat din târg de la Năsăud, acolo e patul în care au dormit împreună și perna cu fața brodată cu mici îngerași albi de mătase, care-i aduce mereu pe mama aproape de obrazul lui înainte de a adormi. Acolo, la lumina lămpii cu petrol (curentul electric trece doar prin vale, la sute de metri de căsuța lui) își face temele zilnice și citește până târziu, visând cu ochii deschiși la alte lumi proiectate pe pereții coșcovi și afumați ai odăii sale. Așa cum e, singur și amărât, cu aceleași haine și încălțări spălate din când în când de mătușa Ileana, nu lipsește niciodată de la școală, a fost olimpic doi ani la rând până la faza județeană și are planuri mari după ce va termina clasa a opta aici, la ei în sat.

      Se înserează treptat, soarele a scăpătat deja după culmea dealului dinspre apus, e ud la picioare după ploaia cea mare de azi și după atâta umblat prin iarba udă cu cizmele lui de cauciuc găurite în tălpi, mașinile trec, dar niciuna nu dă semne că ar opri în preajma lui. Se gândește să arunce micul buchet în apa zgomotoasă a văii de lângă drum, dar tocmai atunci, cu scâșnet de frâne, oprește o mașină elegantă, cu un domn la fel de elegant la volan.
      - Hei, puștiule, ia, vino încoa'! poruncește cel de la volan, scoțând capul pe geam și făcându-i semn cu mâna.
      Cu inima bătându-i tare, Ionuț se apropie de mașină, dar, de rușine, ascunde la spate micul buchet, de-acum deja destul de ofilit.
      - Ce ascunzi la spate? îl ia la rost domnul din mașină.
      - Niște flori... răspunde Ionuț moale, cu glasul sugrumat de emoție.
      - Ce faci cu ele?
      - Mă gândeam să le duc mamei mele... minte el.
      - Mda... Credeam că vrei să le vinzi...
      Ionuț prinde deodată curaj.
      - Păi, pot să le și vând, mamei am să-i culeg altele mâine!
      - Bun! Și cât vrei pe ele?
      - Cinci lei, răspunde Ionuț, temător ca nu cumva să ceară prea mult și să-și piardă clientul de pe ziua de azi.
      - Dar ce vrei să faci cu banii? îl ia la rost domnul cel curios.
      Ionuț e încurcat și se frământă o clipă. De rușine, nu-i poate spune domnului străin că n-are destulă mâncare, că adidașii cei vechi s-au scorojit, că-i trebuie lucruri pentru școală. Îi vine instantaneu în minte o idee năstrușnică, dar salvatoare:
      - Vreau să merg la vară la mare! N-am fost niciodată la mare și mi-aș dori să merg și eu o dată, să văd cum e...
      Efectul e desăvârșit. Cu o lacrimă în colțul ochilor omul scoate o bancnotă de o sută din portofel și i-o întinde copilului:
      - Ia banii ăștia și când ajungi la vară la mare să mănânci o înghețată și pentru mine!
      Ionuț ia banii cu o mână tremurândă, iar cu cealaltă îi întinde buchetul de flori pe care domnul îl așază cu grijă pe bordul mașinii, apoi, fără să-l mai poată privi pe copil în ochi, cu privirea doar țintă înainte, demarează și dispare în înserarea ce se lasă tot mai grea peste lume.

      Ionuț se întoarce cu pași șovăielnici spre casă, urcând anevoie pe cărarea noroioasă, mai mult bâjbâind prin întunericul dintre tufișurile ce însoțesc drumul, cu o stare sufletească ambiguă: e nespus de încântat de „afacerea” cu florile de azi, n-am mai avut el o sută în mână de multă vreme, dar în același timp e necăjit că a mințit. Se simte vinovat că a mințit un om bun care nu merita asta. A mințit mai întâi în legătură cu mama lui care nu mai e de mult și apoi în legătură cu marea, pe care, cu siguranță, nu o va vedea nici la vară și nici în anii următorii. Dar, asta e, acum mustrările de conștiință sunt tardive.
      Ajunge la poiata deschisă din care îl privesc animăluțele lui cu ochii scânteind în lumina slabă a nopții.
      - Hei, fetelor, ce mai faceți? le dezmiardă el din ușa micului grajd. Azi ne-a mers bine, azi suntem în bani. Noapte bună, ne vedem la dimineață!
      Deschide apoi ușa la tinda fără pod prin acoperișul căreia se văd stelele cerului și intră în odaia lui, mică și întunecoasă, caută chibriturile și aprinde lampa cu petrol care luminează slab, nereușind să alunge toate umbrele de prin unghere. E destul de târziu să mai meargă în seara asta până la mătușa Ileana, așa că mănâncă doar un ou fiert mai demult, o felie de slănină încrestată cu briceagul și apoi tăiată mărunt, o ceapă crăpată în patru și o bucată de mămăligă rece, rămasă de azi dimineață înainte de a pleca la școală. Se descalță de cizmele ude, își șterge bine picioarele cu un prosop uscat și își trage o pereche de ciorapi groși de lână, croșetați cândva de mâinile mamei lui. Apoi suflă în lampă și se întinde pe patul de scânduri care scârțâie din toate încheieturile, cu gând să adoarmă, temele și le-a făcut devreme când a ajuns de la școală și mai înainte de a porni cu animalele la pășune.
      E o liniște de mormânt și un întuneric desăvârșit, treptat adoarme și visează marea strălucind sub soarele arzător până departe, la orizontul cel de necuprins, el bălăcindu-se în valurile mătăsoase și calde, apoi răcorindu-se cu o înghețată pe plajă, iar lângă el apare și domnul cel elegant:
      - Ei, în sfârșit ai ajuns la mare! Cum ți se pare?
      Dar nu mai apucă să-i răspundă domnului amabil, că se scufundă în marea de-ntuneric a somnului adânc și odihnitor.

     

      E a doua zi după amiază. Azi, Ionuț s-a întors de la școală cu ghiozdanul mai plin decât de obicei, după ce a cheltuit o parte din bani la magazinul din sat pentru provizii și alte lucruri trebuitoare în mica lui gospodărie, după ce și-a făcut temele a purtat două ceasuri animalele prin rariștea de pe coastă, dar n-a mai cules flori ca altădată, grăbindu-se să ajungă ceva mai devreme la mătușa Ileana, la o cină caldă și la o poveste cu „tuși”, care e o femeie inteligentă și cu școală, fostă funcționară la primărie, azi pensionată de boală la nici patruzeci de ani, ocupându-se doar de copii, casă și bucătărie. Și mai vrea să se uite și la televizorul care-i deschide mereu o fereastră către lume.
      De departe simte mirosul plăcut al gogoșilor ori plăcintelor pe care mătușa Ileana le prepară în bucătăria dinspre drum, cu geamul larg deschis.
      - Săru'mâna, tușă Ileană! salută el, intrând în bucătăria spațioasă cât un salon, descoperindu-și claia de păr și așezându-și pălăria pleoștită și găurită pe un scaun.  Apoi se așază la masă, oftând bătrânește.
      - Bine-ai sosit, copile! răspunde mătușa fără să se întoarcă, trebăluind prin tigaia încinsă de pe aragaz. Dar pe unde mi-ai umblat aseară de n-ai mai venit la mâncare? Te-am așteptat până târziu cu mâncare caldă. Mă gândeam să nu fi pățit ceva.
      - N-am pățit nimic, tușă, doar că am întârziat ceva mai mult la șosea până am reușit să vând un mănunchi de flori unui domn care mi-a dat pe el o sută de lei.
      - O sută? Glumești? se îndoiește mătușa Ileana zâmbind, în timp ce răstoarnă o droaie de pancove rumenite și fierbinți pe platoul de pe masă.
      - O sută fix! Nu știu ce l-a făcut să fie atât de darnic, dar asta a fost, m-a mirat și pe mine! Dar mi-au prins bine banii, mi-am mai luat niște provizii pentru acasă și uite, cincizeci de lei ți-i dau dumitale!
      Și scoate pe masă bancnota de cincizeci de lei, un pic șifonată, pe care încearcă s-o îndrepte netezind-o cu palma.
      - Pune-ți banii la loc în buzunar! ordonă fără drept de apel mătușa Ileana. O să ai nevoie de ei în continuare.
      -Lasă, că mai vând flori...
      - O să mai vinzi, poate, cine știe, dar bani ca aseară nu știu dacă și când o să mai primești. Știi cum se zice, nu-i toată ziua Paști. Cine știe ce l-o fi apucat și pe domnul acela generos.
      Ionuț nu insistă, împăturește grijuliu bancnota și o strecoară în buzunarul de la cămașă.
      - Dar cei ai casei pe unde ți-s, mătușă? schimbă Ionuț vorba.
      - Copiii au plecat mai devreme la familia Motreanu, să-și facă temele împreună cu copiii lor. Iar Valer taie lemne cu drujba la primărie. Hai să mâncăm pancove până nu se răcesc prea tare și să ne uităm la televizor.
      Mătușa Ileana saltă telecomanda de pe masă și pornește televizorul de pe șifonier. Pe ecran apare instantaneu echipa celor de la „Visuri la cheie”, veseli și vorbăreți, înconjurați de o familie numeroasă căreia tocmai i-au construit o casă. Și ce casă! După standardele cele mai noi în construcții, cu finisaje și dotări de revistă „neckermann”. De la cocioaba amărâtă în care trăiau până mai deunăzi, oamenii se trezesc, exact „ca-ntr-un vis”, într-o casă pe care nu și-o pot crede ochilor.
      Ochii lui Ionuț se umplu de lacrimi. Mătușa Ileana observă și se uită spre el nedumerită:
      - Ce ai, copile? Ce s-a-ntâmplat? Sunt prea fierbinți gogoșile?
      - Nu, mătușă, gogoșile sunt numai bune de mâncat. Dar nu pot suferi emisiunea asta.
      - Cum așa, puiule? Păi, tocmai așa emisiune frumoasă, despre ajutorarea oamenilor necăjiți din țara asta? Eu o urmăresc tot timpul și-i admir pe cei din echipă care se străduiesc să facă o familie fericită.
      - O familie, da. Și ceilalți?
      - Care „ceilalți”? Ce legătură au ceilalți? Ce vrei să zici cu asta?
      - Păi, ajuți o familie, dar ce faci cu ceilalți o mie, zece mii, o sută de mii de săraci din țara asta? Care se uită la tine cum îi faci pe unii fericiți, dar la ei nu se gândește nimeni.
      - No, bine amu și tu! o dă mătușa pe ardelenește. Păi, ăștia sunt doar câțiva oameni care încearcă și ei să facă ceva pentru alți câțiva oameni nevoiași. N-au nici ei putere să facă minuni pentru toți necăjiții din țara asta.
      - Înțeleg, dar mai bine n-ar mai face treaba asta publică, în fața țării. Eu o simt ca un fel de sfidare, de parcă ți s-ar spune „Vezi ce minuni am făcut noi pentru ei? Tu poți doar să te uiți”. De ce să mă uit? Doar ca să-mi fac sânge rău? Ba, mai mult. Dacă ar face o casă cât de cât normală, mai modestă, așa încât să poată face mai multe, pentru mai multe familii, aș mai zice, dar ei fac paradă de lux și eleganță, de dotări care mai de care mai sofisticate, de la sponsori care mai de care mai vestiți, parcă dinadins să-ți facă sânge rău ție, care stai într-o cocioabă afumată și dormi pe un pat de scânduri negeluite.
      - Ei, copile, copile! Tu nu înțelegi că aici e și o chestie de, cum se zice acum la modă, „marketing”, de a atrage audiență pentru post și de a face reclamă sponsorilor, adică până la urmă e vorba de comerț și imagine.
      - Păi, asta ziceam și eu. Doar de „arătare la lume”. Iată ce bine facem noi, cât de generoși suntem noi... Cu unii, că restul pot să piară... Într-o țară normală ar trebui să se facă orice în mod egal pentru toți cei aflați în nevoie, nu doar pentru unii, care sunt doar o picătură într-un ocean. Un guvern bun ar face o listă cu toți cei ca mine din țara asta, nu doar cu unii prezentați pe ecran.
      Ionuț își șterge lacrimile cu dosul palmei și nasul cu mâneca îndoită de la cămașă, privind trist pe geamul deschis.
      - Puiule, ești un copil tare ciudat, zice tușa Ileana zâmbind și mângâindu-i părul sârmos și creț. Știi care e culmea? Că tu n-ai cunoscut comunismul, dar ai o gândire comunistă.
      Și râde reținut, scuturându-și pieptul generos, în timp ce-l prinde ușor de bărbie, întorcându-l cu fața spre ea:
      - Adică să fim toți egali, să primim toți în mod egal, să fie o listă cu toată lumea și guvernul să facă pentru toți la fel. Așa ceva nu se mai poate în lumea în care trăim. O lume în care fiecare e pentru sine și numai Dumnezeu pentru toți. E o luptă „care pe care”, din care unii se îmbogățesc, alții rămân săraci. Ceea ce totuși e bine e că unii mai bogați mai dau și la cei săraci, de aceea sunt emisiunile astea, de aceea sunt societăți de binefacere prin toată țara, să ajute ici și colo, atât cât pot. Să mai arunce „firimituri de la masa bogaților la masa săracilor”, cum zicea cineva într-o carte, nu mai știu care. Uite! Și la noi în oraș e o societate de binefacere, o grupare de doamne binevoitoare care adună fonduri și ajută familii sărace din zonă. Cum am lucrat la primărie sunt prietenă cu unele dintre ele și le-am zis și de tine, de vreo două ori, dar au zis că tu nu te încadrezi, că ai un tată care muncește în străinătate. Acum, că nu-ți trimite nici un ban, asta nu mai e problema lor. Și mai ai totuși familia mea la care te afli în grijă, în vreme ce alte familii mult mai numeroase au situații cu mult mai grave.
      - Mda... Le știu pe doamne și într-o zi chiar le-am văzut trecând cu mare pompă și alai spre Valea Dosului la familia Motreanu cu ajutoare. Acum, eu n-am nimic cu Motrenii, au într-adevăr o situație grea și mulți copii, cu Gelu suntem colegi de clasă și amici.
      Se oprește o clipă, apoi răbufnește dintr-o dată cu glas răstit:
      - Dar să nu le mai zici doamnelor de mine! Te rog eu să nu le mai pomenești niciodată de mine!
      Lacrimi i se preling pe obrajii înroșiți, cu toate că face eforturi să nu plângă și să fie tare și nepăsător ca un bărbat adevărat. Își șterge apăsat lacrimile cu șervetul de pe masă și se ridică hotărât să plece la casa lui.
      - Seară bună, mătușă! Și mulțumesc de cină!
      Se întoarce pe călcâie și dă să iasă pe ușă.
      - Copile, stai un pic! Ia gogoșile astea, să mai mănânci și acasă și mâine când pleci la școală!
      Și-i pune în brațe platoul cu gogoșile rămase, acoperite la repezeală cu șervetul de pânză.
      - Mulțumesc, mătușă, dar nu trebuia, vin copiii acasă, vine unchiu' Valer, flămânzi cu toții...
      - Fac mintenaș altele, nu-ți face probleme pentru ei. Te mai aștept și mâine seară. Dacă mai ai rufe de spălat, adu-le încoace, că mâine seară am program de spălat la mașină.
      - Bine, mormăie Ionuț cu capul în pământ și pleacă îngândurat pe cărarea lutoasă către casa lui de pe coastă.
      Dar nu mai trece ca-n alte seri să-și salute animăluțele lui din poiată, care se uită tăcute spre el cum deschide ușa de la tindă, care scârțâie straniu în liniștea serii din balamalele de mult neunse.
      Intră în odaia sumbră, lasă tava cu gogoși pe masă, dar nu mai aprinde lampa, ci se aruncă așa îmbrăcat și încălțat pe patul care geme jalnic din încheieturi, pe cearceaful curat, spălat de mătușa Ileana. Și în creier cu o neostoită ceartă cu sine însuși.
      „Nu va veni niciodată nimeni la mine pe Scraba! Dar de ce ar trebui să vină cineva la mine? De ce să mă ajute? Și de ce să-mi dea cineva ceva? Doar pentru că li se dă și altora? Eu pot trăi fără ca cineva să-mi dea de pomană! Va trebui să mă lupt să-mi fac singur viața mea, să-mi câștig singur tot ceea ce am nevoie. De ce să vină ei la mine? Mă voi duce eu peste ei. Să termin școala și apoi să le arăt eu lor de ce sunt în stare.”
      Lacrimi mari i se preling pe obrajii arși de soare și vânt, apoi pe perna brodată cu un roi de îngerași albi de mătase, care-i aduc mereu aminte de mama. Și adoarme simțind aievea obrazul mamei lipit de obrazul lui și aude ca din altă lume „somn ușor, puiu' mamii, pui”...

[Ada Nemescu]

of, Doamne! M-ai făcut să plâng! Se simte că nu este doar ficțiune... oameni și trăiri reale au inspirat bijuteria asta de poveste!

Sunt realități și gânduri pe care le împărtășesc și eu. Sunt impresionată ca orice om creștin și cu frică de Dumnezeu, trăitor în țara asta cu reguli inversate valoric...

Te mai rog, cum te-am mai rugat, să aduni poveștile într-o carte, pe care mi-aș dori-o din tot sufletul...

cu admirație, aDa

[giurgiu maria]

Impresionant, frumos  și plin de profunde trăiri textul dv! Ac citit cu drag! Felicitari!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

 O poveste foarte tristă, domnule Grig. Sunt atâtea povești de spus, si toate triste... In jurul meu văd copii singuri lăsați în grija bunicilor in cele mai fericite cazuri, părinții sunt plecați în străinătate, căci de cele mai multe ori unul din părinți a decedat, iar copii stau singuri într-o casă, fără foc și mîncare. Nu au haine groase, nu au încălțăminte. Nimeni nu face  nimic pentru ei. Traiesc din ajutoare și burse.

Trăim într-o societate cu copii triști, care învață să se descurce singuri.

[Pop Dorina]

Trist. Societatea este „mută” pentru astfel de cazuri sau poate fiecare are povestea sa de... „ajutor social”. Personajul copilului prezentat în proza de mai sus nu se plânge, muncește și are o demnitate peste cea a multor adulți. Mi-a plăcut chiar dacă mi-a și stors o lacrimă. Felicitări!

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Ada, de lectură și comentariu, de reflecții și de recomandarea pe care ai reiterat-o!

Într-adevăr, așa cum bine ai intuit, povestea e ruptă dintr-o tristă realitate, trăită cândva și de mine, trăită de mulți copii a căror viață am cunoscut-o cândva și o cunosc dureros și azi. Din aceste experiențe împletite s-a născut textul de față.

Am să țin seama de sugestia ta de a face o selecție din cele mai bune texte de proză scurtă ale mele și de a le tipări într-un mic volum, să fie, să rămână ceva peste timp din poveștile mele.

Mulțumesc încă o dată, cu scuzele de rigoare pentru marea întârziere!

O primăvară frumoasă, plină de lumină și căldură, de vise și împliniri!

Ada Nemescu a spus :

of, Doamne! M-ai făcut să plâng! Se simte că nu este doar ficțiune... oameni și trăiri reale au inspirat bijuteria asta de poveste!

Sunt realități și gânduri pe care le împărtășesc și eu. Sunt impresionată ca orice om creștin și cu frică de Dumnezeu, trăitor în țara asta cu reguli inversate valoric...

Te mai rog, cum te-am mai rugat, să aduni poveștile într-o carte, pe care mi-aș dori-o din tot sufletul...

cu admirație, aDa

[Grig Salvan]

Cu mulțumiri, Giurgiu Maria, pentru trecere, impresii și aprecieri!

O zi frumoasă de început de primăvară îți doresc!

giurgiu maria a spus :

Impresionant, frumos  și plin de profunde trăiri textul dv! Ac citit cu drag! Felicitari!

[Grig Salvan]

Mulțumesc mult, Cornaciu Nicoleta Ramona, pentru răbdarea lecturii și reflecțiile pe marginea poveștii acestui copil, emblematic pentru o numeroasă categorie de copii din vremurile tulburi pe care le trăim. Ca dascăl am avut întotdeauna privilegiul de a cunoaște viața a mii de copii „care mi-au trecut prin mână” cum se spune, mulți copii fericiți, care au avut norocul unor familii bine situate, dar din păcate și viața multor copii necăjiți, din familii sărace ori dezmembrate, copii abandonați ori aflați în grija altora, străini, copii siliți să-și câștige o bucată de pâine în condiții grele pentru vârsta lor fragedă. M-am simțit oarecum dator față de acești copii să le descriu viața și greutățile, simțămintele și tristețile, speranțele și dezamăgirile, să ajungă și la sufletul altora, al celor care vor citi aceste rânduri.

O zi frumoasă de Mărțișor îți doresc!

Cornaciu Nicoleta Ramona a spus :

 O poveste foarte tristă, domnule Grig. Sunt atâtea povești de spus, si toate triste... In jurul meu văd copii singuri lăsați în grija bunicilor in cele mai fericite cazuri, părinții sunt plecați în străinătate, căci de cele mai multe ori unul din părinți a decedat, iar copii stau singuri într-o casă, fără foc și mîncare. Nu au haine groase, nu au încălțăminte. Nimeni nu face  nimic pentru ei. Traiesc din ajutoare și burse.

Trăim într-o societate cu copii triști, care învață să se descurce singuri.

[Ada Nemescu]

O primăvară cu bucurii!

aDa

Grig Salvan a spus :

Mulțumesc, Ada, de lectură și comentariu, de reflecții și de recomandarea pe care ai reiterat-o!

Într-adevăr, așa cum bine ai intuit, povestea e ruptă dintr-o tristă realitate, trăită cândva și de mine, trăită de mulți copii a căror viață am cunoscut-o cândva și o cunosc dureros și azi. Din aceste experiențe împletite s-a născut textul de față.

Am să țin seama de sugestia ta de a face o selecție din cele mai bune texte de proză scurtă ale mele și de a le tipări într-un mic volum, să fie, să rămână ceva peste timp din poveștile mele.

Mulțumesc încă o dată, cu scuzele de rigoare pentru marea întârziere!

O primăvară frumoasă, plină de lumină și căldură, de vise și împliniri!

Ada Nemescu a spus :

of, Doamne! M-ai făcut să plâng! Se simte că nu este doar ficțiune... oameni și trăiri reale au inspirat bijuteria asta de poveste!

Sunt realități și gânduri pe care le împărtășesc și eu. Sunt impresionată ca orice om creștin și cu frică de Dumnezeu, trăitor în țara asta cu reguli inversate valoric...

Te mai rog, cum te-am mai rugat, să aduni poveștile într-o carte, pe care mi-aș dori-o din tot sufletul...

cu admirație, aDa

[Grig Salvan]

Dorina, mulțumesc de vizită, lectură, empatie și apreciere! Copilul, trecut prin greutăți și oarecum întărit de acestea, are o „criză” de demnitate care îl îndîrjește și mai mult, îi sporește ambiția de a ieși deasupra sărăciei, de a-și învinge soarta potrivnică și de a dovedi tuturor că poate să-și poarte singur de grijă fără mila altora. Deși nu i-ar strica o mână de ajutor din partea societăți așa cum se întinde unora și altora, dar pe el nu-l „vede” nimeni.

Te mai aștept și la postările viitoare de pe această pagină de proză. O zi frumoasă de 1 Martie îți doresc!

Pop Dorina a spus :

Trist. Societatea este „mută” pentru astfel de cazuri sau poate fiecare are povestea sa de... „ajutor social”. Personajul copilului prezentat în proza de mai sus nu se plânge, muncește și are o demnitate peste cea a multor adulți. Mi-a plăcut chiar dacă mi-a și stors o lacrimă. Felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

Cât de frumos, cât de duios, cât de real, cât de bine scris! Las aici o lacrimă și un ropot de aplauze. Vedeți că aveți un mesaj în privat. Considerație!

[Grig Salvan]

Mulțumesc frumos, Vasilisia, pentru comentariul atât de laudativ și emoționant! Și pentru lacrimă și pentru aplauze! Iubesc să scriu despre oamenii mărunți și necăjiți, despre ființele modeste cu visele și speranțele lor, dar și cu suferințele și umilințele lor, din această dragoste pentru oameni poate că se naște și un text reușit!

Vasilisia Lazăr Grădinariu a spus :

Cât de frumos, cât de duios, cât de real, cât de bine scris! Las aici o lacrimă și un ropot de aplauze. Vedeți că aveți un mesaj în privat. Considerație!