Umbre

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

dincolo de nori

lumina nu încetează să existe

privesc cerul

ecoul pașilor străini

se sparge înainte să mă atingă

universul mă cheamă

tăceri cu rădăcini adânci 

în noapte adorm suspinând

lacrimi în șoapte

umbre păzite de stratul gros de humă

 nu-mi cer să fiu altcineva

strălucesc în întuneric

 secundele cu ace grăbite îmi înțeapă rănile

devin o rugăciune deasupra durerii

și-mi odihnesc sufletul pe brațele infinitului

[Vasilisia Lazăr]

Dincolo de umbre și răni, poemul tău păstrează mereu o fereastră deschisă spre lumină. Mi-au plăcut îndeosebi „tăcerile cu rădăcini adânci” și secundele care „înțeapă” rănile – imagini puternice ale unei dureri interiorizate. Iar finalul aduce o frumoasă împăcare: sufletul își găsește odihna pe „brațele infinitului”. Sensibil și profund, Nicoleta! 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc, Chris!

[Chris]

mi-a placut finalul in mod deosebit si ideea din acest vers: tăceri cu rădăcini adânci 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Vă mulțumesc, domnule Crinu  Sorin Leșe pentru lectură. 

 Poate că poezia este tocmai această trecere tainică dintre ceea ce trăim și ceea ce reușim, în cele din urmă, să transformăm în lumină.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Vă mulțumesc mult pentru această interpretare, domnule Grig Salvan. „Strălucesc în întuneric” s-a născut tocmai din această căutare a unei lumini aproape imperceptibile, dar care există chiar și atunci când întunericul pare să cuprindă totul. Mă bucur că ați simțit această dimensiune a poemului.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Domnule Mihai Katin, mulțumesc pentru felul în care ați privit dincolo de cuvinte, dincolo de durere, dincolo de tăcere!

[Crinu Sorin Leşe]

"Tăceri cu rădăcini adânci strălucesc în întuneric

Secundele cu ace grăbite îmi înțeapă rănile."

[Grig Salvan]

O meditație existențială, cu sufletul străbătând „dincolo de nori”, sub tentația misterului de dincolo de stele și a infinitului. Îmi place mult expresia „strălucesc în întuneric”. Întunericul domină întreg Universul în care negrul e copleșitor iar lumina și strălucirea doar punctiforme, ființa noastră e infinitezimală la proporțiile colosale ale universului infinit, dar, asemeni stelelor, strălucește în întunericul adânc ce ne înconjoară.

[Mihai Katin]

devin o rugăciune deasupra durerii

și-mi odihnesc sufletul pe brațele infinitului  aici este nu un final ci  acea EXTENSIE MIRACULOASA A  LIRISMULUI PRIN CARE  POETA  NE  DEZVĂLUIE  PARADIGMELE  CE DECURG DIN  EXPERIENTELE POETICE   PERSONALE...