cu răni deschise și doruri nerostite

îți strig numele, fecioară

și găsesc mângâiere sub mantia

unde nu există noapte



sufletul flacără tremurândă

îl porți în privire…

nimic nu îl poate stinge



lacrimile îți șoptesc durerea

și ca o candelă veghezi

când cerul îmi cade pe umeri



palmele strîns unite

îți poartă rugăciunea

până în suspinul zorilor



te port în inimă

dincolo de lumină

dincolo de…

toamna își spijină tâmpla

pe umerii mei obosiți de dor

îmbrăcând copacii în răbdare

și șoptind ploii cu glasul tăcerii

sunt o ușă crăpată spre o altă lume

aici

fericirea se întoarce



frunzele suspină

lipsa ta se-ntinde în adâncul sufletului

nu mai las urme

lacrimile se strâng în pietre

timpul respiră în amintire



cerul devine străin

soarele frânt în spatele norilor

îmi poartă pașii

în grădina adormită de…

Mă întind pe nisipul iubirii

valurile îmi cuprind umerii

și mă îmbrățișează-n amintiri reci

vântul cu buze sărate mă alintă,

se dizolvă în mine

tăcerea albastră îmi fură privirea,

lumina se destramă printre acele de pin

în fascicule mișcătoare de dor,

se refractă în apă

și îmi redau visul pierdut.

liniștea mării îmi atinge sufletul,

ca o rugăciune către Dumnezeu

între țărm și cer mă topesc

într-o nemișcare…

În spuma rece,

umbre seculare dansează-n valuri surde.

Ele veghează marea

și ascund sărutul  zeilor căzuți din soare,

iubiri ce n-au murit,

ci dorm sub ape grele.

Fiorul lor, chemat de veșnicie,

îmi prinde sufletul amarnic,

ca o aripă de lumină

ce-mi poartă visul peste vreme,

spre țărmuri unde timpul moare și renaște.

Efemerul se sfărâmă,

iar eu devin o stâncă,

fără dor,…

în tainicul ceas al amurgului 

umbra ta alunecă spre abisuri albastre



un gest născut dintr-un alt cer,

o privire ce alintă gândul

iți cântă durerea într-un vals târziu



iubirea născută din șoaptele norilor,

în toamnă eternă rătăcind printre sori

se pierde încet

în freamătul frunzei căzute



absența ta – prezentă peste tot

plutește în aerul dintre lumi,

ca o vibrație fără sunet

acolo unde ideea se frânge

și…

Am crezut iubirea – cetate de lumină.

Prin oglinzi frânte căutam

umbra ta trasată în aburi,

vis pierdut în clipe fără timp

cerul se frământa -n mine

și prăpastia părea marginea de dor.



Mi-ai așezat pe umeri

liniștea copilăriei,

mai grea decât toate cuvintele



Rugăciune-n palma ta

mi-a fost durerea

o purtai fără să te doară,

fără să rostești nimic.



Erai acolo —

în locuri unde nici sufletul nu mai…

Zeii au tăcut,

când rugile s-au prefăcut în praf,

și templele au devenit vitrine,

inima — un mecanism rănit

ce ticăia fără conținut,



a creat un copil în centrul uitării

și respira.



Cu ochii lui fără margini

a strâns cioburile lumii

și le-a ordonat după lumină.

Fără teamă.

Fără verdict.



El nu judecă,

este începutul care nu exclude sfârșitul,

îl mângâie, îl dezarmează, îl reînvață să fie blând.

Iar…

doar dragoste era în albastrul meu infinit

pe vărful munților ascundeam tainele iubirii

din peșteri de gheață îmbrățișam orizontul înlăcrimat



căutâd veșnicia într-o lume trecătoare

am găsit durerea morții

avea gustul mugurilor înghețați



frunze moarte, corbi însetați mi-au furat universul

ochii îmi erau lipsiți de lacrimi

iar culoarea i-am lăsat-o pădurii



vântul înclina copacii

modelând altare din petalele norilor

să mă…

se scurge timpul
iar tu ești în contratimp

întide-mi mâna
să simt gheața ce ți-a cuprins inima

împietrit de durere gândul
mă zdrobește pân la os

cu o forță interioară
te scot din refugiu
și sap în tenebrele vieții
să-i gust chinul infinit

fericirea doare

nu am putut opri timpul

era ca o furtună



sângele îmi alerga sălbatic în vene

și-am rătăcit săruturile-n amintiri



de dor m-am scufundat în mare

să respir vuietul de jale al valurilor reci



aievea sub străluciri de înger

ochii tăi râdeau cu viața

între Dumnezeu și Rai



povestea de iubire

ai lăsat-o amanet toamnei

undeva în octombrie



și te-ai învelit cu nori grei

încărcați de lut



iar mie…

Iubirea... e toamna ce…

ca un izvor țâșnind din pământ

m-ai cules din valurile sparte pe stâncile destinului

eram pierdută-n mare

căutam soarele printre stele

și mi-ai șoptit

„ e acolo, lângă infinit”



m-ai dezbrăcat de lacrimi

cu petale de iubire mi-ai hrănit sufletul

și-am plâns cu vise de dor

ce au murit în irișii verzi



noapte de noapte printre stele

razele nu mă mai ard

doar cern stamine pe pământ

și cresc în pieptul meu amorul florilor…

vântul îmi poartă gândul
mă aruncă în brațele tale
și mă pierd
ca un val în mare

nu știu dacă trăiesc
îmi aud inima bătând
și strigând din ce în ce mai tare
iubesc

mă atingi cu privirea
în flăcări mi-e orizontul
și trupul se-nalță,
îmi zâmbești, ating cerul

totu-i alb și-i tăcere
soarele e sus

cu Dumnezeu 

Toamnă, cu ochii în lacrimi

Mă simt pierdut

Pământ, reavăn de patimi

Anii au trecut.



Vânt, cu albe tâmple

Am strâns seva vieții

În cupe și temple

Efemere în amurgul dimineții.



Frunze, de iubire dezbrăcate

În vârtejuri sufocate tună

Suntem soră, frate, amintire

Într-o carte fără file ce răsună.



Copilărie, întinde-mi o mână

prin ploile toamnei privesc în trecut

Să aprind în noi sfânta lumină

Ce s-a…

timpul rătăcește secundele în spirele trecutului

risipite pe criptă lacrimi de dor au adormit

și în razele nopții tăcerea îți smulge ultimele cuvinte



”ține-mă de mână ” ai zis, și-ai închis întunericul în umbra ta,

să merg cu privirea printre stele

și te caut  în tenebrele universului unde ca un astru locuiești



sau ca un avatar veghezi temerar

iubirea ce radiază –n cercuri concentrice inima înghețată

și accepți sărutul ascuns pe toate…