Ultima scrisoare

[Tudor Cicu]

Ultima scrisoare

 

Primise scrisoare. Era fericit.

Castanii-n oraş dăduseră-n floare

Pe bulevard şi alei

tineri alunecoşi, doi câte doi…

Un evantai ca un fluviu

peste un oraş aurit.

Paşii lui pe asfalt, cadenţau a-ntrebare

Uluială era, sau mirare?

Dar primise scrisoare de la ea

Şi era fericit.

Îi scria că-l aşteptase-n oraş.

În parc la statuie.

Aveau să-şi lămurească

incertitudinile din vara aceea,

greşiţii lor paşi.

Îl aşteptase-ncordată, stingheră, trădată

sub razele soarelui.

Ca o gutuie.

El rememora ziua aceea, o derula.

Sub ochii lui, umbre, umbre-n câmpie…

Cu încetinitorul parcă zărea

gara pitică, pustie

şi trenul, trenul ce nu mai venea.

 

Din ce-i scria, se simţea încordarea,

povara, umilinţa, tăcerea…

Noaptea fusese amară, ca fierea.

Ea în braţele altuia, dar cu gândul altundeva

auzea, răbufnea,

sub acoperiş

ţipătul pescăruşilor veniţi de pe mare.

Unghia-n carne, până la sânge,

până la răsuflare…

Era dragoste, răzbunare, nici ea nu ştia

În ce fel două corpuri topite, vulcanice, în sudoare,

mureau într-o totală-ncleştare

cu gândul numai la el.

Mâna pe hârtia aprinsă-nlemnise.

I se spulberă toate amintirile,

tot ce plutise cândva între cer şi pământ

- auritele vise.

O vedea în strălucirea gresiei pe asfalt;

O avea-n minte:

cu părul în vânt, cu mersul înalt…

Până şi din hârtia scrisorii

Tot ce însemna ea i se scursese-n cuvinte.

Dar primise scrisoare de la ea

Și… era fericit.

Ca un albatros peste oraş, rătăcit.

Plutea. Căuta. Nici el nu ştia.

Părul ei ca un curcubeu răsărit,

ca o poartă deschisă spre rai

Îl chema, îl dorea…

Înfloriseră deja, castanii-n oraş, era vară…

Platoşa nopţii avea ceva

din aurul spicelor îmbrăţişate cu macii din holdă.

 

Şi el în toate astea - Dumnezeule! - unde era?

Cu ţipăt de albatros, săgetat,

în iureşul fluviului,

în alunecarea îndrăgostiţilor pe alei

în agitaţia străzii şerpuind în oraş,

Luneca… luneca…

 

L-au găsit gardienii târziu.

Căzut pe asfalt.

Iar spre asfințit încă plutea

un albatros străveziu,

o stea de topaz, o bucată de nor…

Cam ce poate deveni sufletul

chemat să ocupe un loc

pe cerul înalt.

 

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia... Doamna Sofia! Ce-mi faceți? Dezvăluiți taina unei povești de dragoste... numai că ea a și fost scrisă în romanul meu „IARBA DE MARE”, prin 2007. (E scris câte ceva despre asta în SCRISORI DIN PRISACA DE LA NEGOȘINA). Mulțumesc pentru acest comentariu (acum am sosit acasă, după alte 2 zile, de la Negoșina și abia acum văd comentariile). Mulțumesc !

[Ion Lazăr da Coza]

Gândul duce cumva spre Minulescu, însă asta nu știrbește din farmecul poeziei!

da Coza

[Valeria Merca]

Am citit cu drag!

[Sofia Sincă]

Melancolic, nostalgic și retro. Pare a fi soarta unui soldat... mai precis un marinar părăsit în stagiul militar. Povestea are mult romantism, poate fi povestea lui și a orișicui.

Pentru mine pare a fi un  putpuriu din poeziile tale. Tocmai am citit poeziile trimise pentru antologie (atribuție de admin) și mi se pare că aici e câte puțin din fiecare sau cel puțin din câteva.

Am citit cu plăcere,

Sofy

[Tudor Cicu]

O reluare a unei teme mai vechi... însă poemul, rescris, e ca acel tratament pentru alungarea singurătății. Nu știu dacă și vouă. În aparență e un poem trist.