tu es mon premier coeur

[Maria Mitea]

dormi, lângă mine,
te-admir cum dormi,
nemaipomenit, ai
pleoapele blânde ca un înger,

dar nu țipa de parcă ai fi singurul în această celulă,

această sete nu este doar a ta,

sângerarea nu este numai a ta,

nimic nu este al tău,
nimic,
înțelegi?

înstrăinarea n-o poți avea nici măcar în somn,

fuga
         te lasă și ea,

beția singurătății, o poți râvni,
o poți gusta,

ca un hoț de dureri, prin lacrimi, dar sarea,
sarea, nicidecum nu-ți aparține,
și de ce ți-ar aparține,
cine ești tu ca totul să-ți fie dat doar ție,
când nici moartea nu e a ta,
dar 

o poți gusta, ca un păcătos,
încet,

nu țipa,
nu-ți rupe coardele
de parcă acest strigăt îți este cuvenit,

ca un cuțit, înjunghii aerul pe la spate,

și broaștele țestoase
și frunzele
                  munții ar putea striga

(din seria: aceste scrisori nu vor ajunge nicodată la tine)

[Maria Mitea]

Scumpa mea, Gerra  e adevărat ” Avem totul fără să avem nimica - jocul divin e straniu; Având puterea infinitului să-nvățăm să lucrăm cu delicatele elementele efemerului” e atît de profund și ușor spus, simtit! te cuprind cu mult drag! Să ai o săptămână cu bucurie și inspirație! 

maria,

[Maria Mitea]

Vasilisia, mulțumesc de semn și lectură! Da, cred că aș putea să mai contemplez si văd ce se poate îmbunătăți! CU mult drag! 

maria,

[Maria Mitea]

Dragă Petrut Dan, la fel mă bucură trecerea ta, bun venit în lumea poeziei mele! :) Ai mare dreptate totul poate fi spus așa cum simțim noi, și mă bucur că ai simțit prin propria prismă! Cu mult drag! ne citim!

maria,

[Maria Mitea]

Domnul Cornel, BUn venit pe pg mea, Vă mulțumesc mult de trecere și semn, vă mulțumesc pentru  ”Este o temă ce merită a fi explorată!” mi-a dat inspirație pe mai departe cu această temă. 

Referitor la titlul în, Fr. nici eu nu știu de ce , așa a venit . O să mă gândesc, aș putea schimba. Să aveți o săptămână bună cu inspirație! 

Maria, 

[Maria Mitea]

Dragii mei,

Vă mulțumesc mult pentru lectură și semn! Înseamnă mult pentru mine fiercare cuvânt scris ! Îmi cere scuze cî răspund târziu, dar am doi inamici , timpul și munca, :) 

tot vises la zilele când o să am timp leger să savurez în liniște ce postez, și colaborarea pe site. și alte situr unde mai postez. fac totul pe fugă, dar cumva îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru asta. 

Dragă Tudor, mă bucură trecerea ta și vizita prima dată pe pagina mea. Cumva nu mă miră  trimiterea ta la Edvard Munch, deși când am scris nu am avut nici o idee, tematică în minte, scriu la nimereală ce vine,  prima stare sau gând, refuz să-mi fac un plan, sau o idee cum să scriu. Mă las în voia adâncului, asta este curiozitatea când aștept poeziaș oare azi ce o să mai respire poezia.   Nu l-am avut în cap pe EM, conștient,  cu intenție când am scris, nici nu l-am citit recent, adevărul este că ceva timp în urmă am vizitat galeria  sa de artă, lucrările sale, era și ”strigătu”l, m-am oprit și am reflectat mai mult, involuntar, fără să analizez nimic. Mentinând numele său în com, mi-am dat sema de puterea a tot ce vedem sau contemplăm, mai târziu va găsi o cale de a  se transpune în alte  forme de exprimare. Îți mulțumesc!  

[chindea maria elena]

Suntem parte ce avem adn-ul cosmic al întregului! Forma perisabilă de aici nu ne-aparține chiar în forma de doiului/unul pe care-l considerăm aici vârful piramidei! Spirite infinite respirația în finit se poate s-o simți ca încarcerare, mai ales când nu se împletește (temporar) de cealaltă jumătate a întregului, când dorul de sinele tău devine atât de acut nimic din ce este al dimensiunii de împrumut nu-ți mai este ușor, aici, unde aerul poate fi înjunghiat de neapartenența la tine și unde totul se poate frânge atât de ușor. Avem totul fără să avem nimica - jocul divin e straniu; Având puterea infinitului să-nvățăm să lucrăm cu delicatele elementele efemerului pe care însăși respirația noastră le poate spulbera. Pentru că nu poți deține esența infinită a ceva decât atunci când conștientizezi că nimic nu-ți aparține, că nu este vorba de proprietate ci de locuire.

Stilul tău doar de a trasa niște tușe între necunoscute și de-a lăsa liberă imaginația cititorului să umple teritoriile albe, poate părea inconfortabilă celor învățați cu tablouri finite, dar îi va încânta pe cei ce vor să picteze cu tine! 

[Vasilisia Lazăr]

Am remarcat și eu ca și alții „înstrăinarea n-o poți avea nici măcar în somn”. Ar putea fi folosită și ca aforism. 

Cred că poemul ar mai trebui lucrat.

[Corneliu Neagu]

Încep prin a-mi exprima nedumerirea: de ce titlul poeziei în franceză!? Coborând mai jos, am simțit și eu ceea ce a remarcat maestrul Tudor Cicu - versurile au ceva din "Țipătul"  lui Edvard Munch. Dar mai este de lucrat până a se identifica cu ceea ce transmite celebrul tablou pomenit aici. Mi-a plăcut foarte mult combinația

"beția singurătății, o poți râvni,
o poți gusta,

ca un hoț de dureri, prin lacrimi, dar sarea,
sarea, nicidecum nu-ți aparține".

Este o temă ce merită a fi explorată!

[petrut dan]

Și eu am remarcat cel puțin două versuri ''dar nu țipa de parcă ai fi singurul în această celulă'', deși eu aș fi pus '' singur în această celulă'', dar autorul are dreptul rezervat, eu doar spun ce/cum simt în calitate de receptor, cel de-al doilea foarte reușit este '' înstrăinarea n-o poți avea nici măcar în somn'' deși și aici aș fi pus altfel, dar,  per total, un poem ce justifică aprecierile, cu drag!

[Tudor Cicu]

Când strigătul poetului (cu rezonanță în țipătul lui Edvard Munch), care nu-şi mai găseşte loc în lume, vine cu fulgerul şi trăsnetul.... uneori al iubirii, alteori al speranţei, pare că nu suntem singuri pe planeta asta: („dar nu țipa de parcă ai fi singurul în această celulă,/această sete nu este doar a ta”).  Şi totuşi... cum să spun: citindu-l pe poet trebuie să-i bănuim prezenţa unei a doua fiinţe, deşi se simte atât de singur: „beția singurătății, o poți râvni,/o poți gusta,/ca un hoț de dureri, prin lacrimi, dar sarea,/sarea, nicidecum nu-ți aparține”. Și acum un alt gând, care îmi șoptește, ar fi al marelui Will: „Purtaţi-mă la patul meu de flori,/ de ea să-mi umplu gândul până-n zori” (cum ar fi zis în celebra piesă A douăsprezecea noapte, ducele Orsino. Dar cum poeţii fac parte dintr-un „batalion de taină” – cum frumos grăia Fănuş Neagu – se cuvine lor, mai întâi, aceste gânduri rostite de Mateiu I. Caragiale: „Asemenea seri se întorc, zice-se; de demult, în taina lor... rareori însă penelul celor mai iscusiţi chiar a izbutit să le redea”. Dar trebuie încercat. (Fără cele trei rânduri ale poemului, nu s-ar spune că nu ești aproape).