Toamnă, cu ochii în lacrimi

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Toamnă, cu ochii în lacrimi
Mă simt pierdut
Pământ, reavăn de patimi
Anii au trecut.

Vânt, cu albe tâmple
Am strâns seva vieții
În cupe și temple
Efemere în amurgul dimineții.

Frunze, de iubire dezbrăcate
În vârtejuri sufocate tună
Suntem soră, frate, amintire
Într-o carte fără file ce răsună.

Copilărie, întinde-mi o mână
prin ploile toamnei privesc în trecut
Să aprind în noi sfânta lumină
Ce s-a stins încet până am crescut.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc pentru analiza poeziei, doamna Vasilisia, într-adevăr strig toamnă, vântul frunzele și copilăria. Mă confeseaz lor. Poate ca aveți dreptate și ar trebui să o las fără semne de punctuație. 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc,  domnule Bolache Alexandru!

[Vasilisia Lazăr]

Multe semne de punctuație sunt puse greșit sau lipsesc, ceea ce îngreunează ori schimbă sensul multor versuri. Cel mai bine ar fi să renunți la ele, iar cititorul o citește cum dorește și cum simte. De fapt, nu înțeleg de ce ai pus virgulă după toamnă, vânt și frunze. E ca și când ai striga la ele. La ultima strofă, cred că e bine, doar că ar trebui un semn al exclamării undeva. Nu știu, cel puțin eu așa înțeleg.

E o poezie emoționantă, cu imagini frumoase, ca stil nu respectă întru totul canoanele prozodice, mă refer la metrică în primul rând, dar parcă nu deranjează prea mult. Am citit cu plăcere.

[bolache alexandru]

Nostalgie în pragul toamnei. Imagini frumoase.

[petrut dan]

Plină de sensibilitate această aducere aminte, poate, un pic de aplecare asupra formei, ar face din el un poem desăvârșit, dar înțeleg și mă cuprinde emoția cu care ai scris și atunci restul nu mai contează! Ai puterea de a transmite, profită de ea! Aproape de contagioasă toamna ta cea „cu ochii în lacrimi”! Cu drag!