Spre infinitul punct

[gabriel cristea]

 

Părea că marea s-a topit, murind în zori,

ca o triremă zdrențuindu-și pânza 

spre insula derivelor, spre polul nicăieri,

pe unde-și poartă vântul obosit aripa

și unde liniștea-mpletește norii-n zbor.

 

Acolo s-a retras balaurul de timp

țesându-și în terase împietrirea

- nerostul său căzut ca un icar, în andezit,

desculț și-nfometat, se face mănăstire;

Și-ochiu-i mătură castele de nisip...

 

Părea că nemurirea s-a ascuns tăcând

ca o vestală ferecându-și buze

în sanctuarul viselor, sub soare de argint,

acolo unde păsărea de foc își duse

neîmblânzirea ei - spre infinitul punct.

 

[gabriel cristea]

Mulțumesc, doamnă Sofia Sincă! :)

[Sofia Sincă]

Magnific răsărit, între strălucirea soarelui și niște nori ce și-au pus în minte să obstrucționeze cu o furtună, ce a oprit și timpul în loc.

Superb pastel. Chiar dacă nu are rimă, există muzicalitate.

Mi-a plăcut enorm!

Sofi