Singur nu... (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

Să te urci într-un pisc înalt

Într-o toamnă monotonă

Cu condiţia să fie dimineaţă

Şi ceaţă

Ceaţă peste satele româneşti înşirate pe văi

–  Ceaţă ca o milă blândă, lăptoasă, fără colţuri

Dar şerpuitoare, aşa, ca văile –

Şi de acolo de sus să priveşti viaţa

– Uliţele, casele, paturile – 

Vei vedea că acolo jos se trăieşte

Se iubeşte

Se moare.

Ca un Dumnezeu, acolo sus, te poţi bucura

De soare

Dar tot ca un Dumnezeu, acolo sus,

Singur,

Nu poţi să ai parte

De aceste bucurii pământeşti...

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc, Alex! Singurătatea nu e bună oricum, indiferent că ești om sau Dumnezeu.

[Vasilisia Lazăr]

Ce comparație frumoasă, domnule Katin! Vă mulțumesc cu drag!

[bolache alexandru]

Despre Dumnezeu și singurătatea lui și mai ales despre bucuriile de zi cu zi ale omului... De multe ori spunem dacă aș fi Dumnezeu pentru o zi as face, aș drege etc. Aici Ion pune altfel problema. Dacă ar fi Dumnezeu pentru o zi ar alege să fie om pentru a se putea bucura de viață cu tot ce înseamnă ea. Apare astfel o împăcare inclusiv cu moartea... De fapt este o resemnare și o înțelegere a destinului! Eu așa am înțeles această poezie.

[Mihai Katin]

Singur,

Nu poţi să ai parte

De aceste bucurii pământeşti...   ce  adevara  de  necontestat ...

apropos!  proza   scriitorului  Ion Lazar  da Coza  este  asemenea   lucraturii unui  covor  persan,iti  trebuie  o  infinita daruire  pentru  arta  detaliului  si  o  dragoste  a personajului  ce-ti  poarta prin sine  trairile!   in rest  pasii  nostri  calca  acolo  unde  gandurile  au  tesut   asemenea  comori ...

[Vasilisia Lazăr]

Dan, poezia, pentru Ion, a fost așa... bonus. Adevărata lui carte de vizită e proza. Se resimte asta chiar și în poezia lui, care, ce e drept, e una profundă și recognoscibilă. Deosebită și exactă interpretarea ta, pentru care te felicit și îți mulțumesc! Aștept întotdeauna cu nerăbdare comentariile tale și e o bucurie atunci când le citesc. Prețuire și admirație, mereu...

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc pentru cuvintele lăsate, Rădița! Așa este. 

[Rădița Răpeanu]

Chiar dacă substratul viu al unei om este de ordin metafizic, iubirea umană transmisă și cultivată nu poate fi cunoscută în singuràtate! Lumină vie, ție, Învățătorule! ❤

[petrut dan]

Super poem! Nu am citit din proza maestrului, dar dacă e la nivelul poemelor pe care le-ai postat, atunci într-adevăr putem vorbi de un scriitor reprezentativ al literaturii noastre moderne! Cum înțeleg eu, un poem ce neagă singurătatea ca mod de viață și/sau soluție la orice ar împiedica bucuria destinului aici și în forma aceasta, un poem ce începe cu o descriere picturală a satului, probabil de inspirație natală, dar atât de vie și de firesc că parcă-ți vine sa întinzi mâna să pipăi localitățile înșirate pe văi, văile înșirate pe ape, probabil, și în sate ulițele, casele, paturile, descriere care pe mine m-a făcut să număr și fumurile și glasurile de copii, atât de vie este descrierea că te îndeamnă să o continui după ce-ți amintești tu despre copilăria ta, ceea ce înseamnă forța poemului de a dezlega în mintea cititorului amintiri pe care lacătul uitării le credea de nerecuperat, dar uite cum aceste cuvinte potrivite pe frecvențe bine știute și stăpânite de autor fac ca fierul insensibil să nu mai aibă putere!

Omul în ipostaza lui Dumnezeu, deosebit de bine articulat acest gând și mai ales adevărul și ideea ce străbate și înroșește poemul și anume că nici omul nu a fost făcut să fie singur și nici Dumnezeu nu vrea să se bucure singur de viața și creația sa! Minunat adevăr, minunat poem! Lady!