Realități

[C.Titi Nechita]

Stăm în balanța unui timp indecis

Încărcați de ura ce ne desparte

Ca un coșmar ce ne trage în moarte,

Doar cu speranța unui vis sinucis.

 

Gunoi aruncăm peste toate din jur,

Ne-ndreptăm spre un viitor imprecis

Predispuși mai adesea la un sperjur

 

Și de ce nu și la ceva de ucis

Ce poate-a rămas undeva într-un vis.

 

Oare mai găsim  ceva bun primprejur?

[Chris]

In orice exista ceva bun, dar, mai ales, exista speranta! Citit cu placere, 

[bolache alexandru]

O poezie în ton cu realitatea dezamăgitoare pe alocuri. Nu ne rămâne decât să sperăm...

[C.Titi Nechita]

D-na Vasilisia, ați devoalat întreaga chintesență a gândurilor mele ce au generat astă postare. Mulțumesc frumos.

Într-adevăr cam reactiv, dar ăsta este socialul actual, d-na Mihaele Popa. Mulțumesc frumos de popas și semn!

Așa cum ați menționat, d-le Grig, astea sunt vremurile și cu adevărat am dorit ca postarea mea să fie și un semnal pentru cei care vor să mai vadă ce se întâmplă cu valorile noastre. Mulțumesc tare mult de popas și semn!

[Grig Salvan]

Un lamento dramatic despre decadența valorilor la care asistăm cu stupoare în aceste vremuri tulburi, un poem ca un semnal de alarmă.

[Vasilisia Lazăr]

Poezia dumneavoastră e un diagnostic moral spus fără menajamente. „Balanța unui timp indecis” devine axul simbolic al lumii de azi: o umanitate suspendată între conștiință și autodistrugere, între „vis” și „sperjur”. Imaginile sunt dure, voit necosmetizate, tocmai pentru a arăta cât de jos a coborât limbajul faptelor noastre.

Forța textului stă în tensiunea dintre vis și sinucidere a visului: speranța există, dar e anulată chiar de cei care ar trebui s-o apere. Repetiția ideii de „viitor imprecis” accentuează sentimentul de derivă morală, iar întrebarea finală nu e retorică, ci judecată: „Oare mai găsim ceva bun primprejur?” – nu caută răspuns în lume, ci în cititor.

Poezia funcționează ca un avertisment: nu realitatea e pierdută, ci responsabilitatea față de ea. Tonul tăios nu condamnă doar societatea, ci și complicitatea noastră tăcută. Un text scurt, dar cu ecou lung – ca o sirenă morală într-o epocă ce se preface că nu mai aude nimic.

Un text care te lasă pe gânduri.

[Mihaela Popa]

reactiv la socialul care a devenit antisocial