Poem bramburit tăiat în felii

[Petre Ioan Crețu]

- experiment în două părți despre viața feliată Julien -

I
abia trezit ies și mă tolănesc pe iarbă
cu viața spre sud
întotdeauna e mai cald poate să fie și soare
oricum pare să fie bine
și mă holbez până-mi înverzesc ochii
și-mi cresc muguri pe lobi
tu fredonezi imnuri străbune
și viața se trezește deodată în livezi
asistente bătrâne își fac rondul tu defilezi

pe la prânz torn în mine
ca printr-o pâlnie de plastic gri petrol
gândurile versurile îngânate
și toate poftele mustind a salivă
le-am strâns din iarbă le-am stors din unghii
pentru poftă de mâncare
- cei mai bolnavi decât mine
e bine să le țină sublingual
între zece cinsprezece minute
apoi să le înghită cu apă
apă sfințită apă de busuioc
cu apă băută degeaba -
de cele mai multe ori sunt
cu pumnii strânși și lovesc în lume
croșee de fum dum-dum

sunt între două oglinzi convexe
răsucind fire subțiri de oțel ruginit
și nori se ridică nori de rugină de moarte
peste furnalele ruină din orașul de fier
de peste drum se aude o mașină șleampătă
molfăind silabe un claxon răgușit consoane
de la streașină pică rășină nu-i nimic
nici nu știu de ce ești plecată în lume
deși te-am declarat pierdută de mult
uitată la gară pe o bancă de lemn

m-am preumblat în minte căutându-mă
și nu m-am găsit nu m-am găsit nici măcar singur
nici măcar o urmă de vină nu am găsit mă sinucid

II
după-amiază în loc să dorm
mă zgâlțâi îmi tremură carnea pe oase roz
toate amintirile mele au boala Alzheimer
ochii îmi trădează demența senilă sunt praf
de obicei mă urc pe casă și mă dau
pe burlanul din tablă zincată
până mă subțiez și mă lungesc
de ating cu mâinile toartele lunii
atunci mă mai urc odată pe casă
ca pentru ultima oară
strig cât mă țin bojogii fă, te iubesc
femeie ignorantă femeie capcană
de prins pituitrine
și mă arunc direct și în cap
în iarbă sau în betonul armat
imediat adorm și dorm somn fără vise
mă învelesc de zor cu aerul umed
cu ziare frunze și zâmbesc

păcat de toate toamnele frumoase trăite
de noi păcat de curcubeie de fluturii din noi
în urma noastră doar bucăți sângerând hăcuite
din ceea ce am fi putut să fim câtă risipă

[Nikol MerBreM]

Un poem apăsător! Cum să facem să perfuzăm puțină bucurie :)?! Ca de obicei, experiment reuşit!
Nikol, cu drag!

[Petre Ioan Crețu]

A boldui înseamnă a îngroșa literele :))))

Văd că nu ai citit tot ce am scris eu despre... odată în contest :)

[Ion Lazăr da Coza]

Nu e miștocăreală! Nota respectivă au primit-o/o vor primi mulți. J' Arrive ți-a atras atenția asupra lui odată > o dată, și cum nu ai modificat, m-am gândit că nu știi cum.

O poezie bolduită e cea care lasă urme (adânci) după lectură.

Ave!

[Petre Ioan Crețu]

Ioane cam ai dreptate, deși mă urc pe casă când ating toartele lunii cu mâna, chiar dacă ar mai fi o singură dată... /ultima dată  :)))))))

Apropo de bolduită... în ce sens e îngroșată poezia?
Cât despre sfaturile tehnice, în ceea ce ține de IT, crede-mă mă pricep mai bine decât tine  :))) Chiar e pe bune a doua mea meserie, singura din care mai câștig câte un bănuț

Cât privește partea de miștocăreală chiar nu mă deranjează

[Ion Lazăr da Coza]

atunci mă mai urc odată pe casă > atunci mă mai urc o dată pe casă

Notă: Ca să modificați/reparați un text deja postat, dați click pe Opțiuni (dreapta-sus), bifați Editează Comentariu, retușați ce-i de retușat, apoi click pe Publicare Comentariu, dreapta-jos.

O poezie... bolduită.

da Coza

[Petre Ioan Crețu]

Molțam mult  J' Arrive! pentru trecere. Chiar sunt măgulit de comentariu, cu o singură observație, versul care trimite spre Jung, mai degrabă ar trebui să ne aducă aminte de John Keats, are englezul un poem, nu-mi mai aduc aminte exact titlu, în care îți pune mintea/ creierul  pe o tipsie după care te uiți lung și încerci să înțelegi :)))  Ceva asemănător, oricum...

[Petre Ioan Crețu]

Aduc un adeziv, ceva... să lipim feliuțele între ele?

Mă bucur că-ți place, dar tare mă încântă că te-ai /te-am bramburit :D

Tot mai e ceva ce nu-mi place în acest poem, dar nu-mi dau seama ce.

Toate cele bune

[Petre Ioan Crețu]

Mulțumesc dna Valeria Merca pentru trecere și semn. E trist poemul, sunt trist și eu... asta-i viața,

[Sofia Sincă]

Impresionant!... Impresionant la maxim, încât plâng...

Poem construit pe complicațiile vieții, pe interferențe de simțuri, de trăiri fapte ce dau poemului mare profunzime. Începând cu titlul, apoi cu mooto-ul-concluzie, printr-o suită de metafore şi simboluri sugerează pe lângă revoltă, idei filosofice. 

Petre, m-ai bramburit... m-a tăiat Julien...

Sofi

[Valeria Merca]

Mă gândesc cum e atunci când: 

...

de obicei mă urc pe casă și mă dau
pe burlanul din tablă zincată
până mă subțiez și mă lungesc
de ajung cu mâinile toartele lunii...

Demențial de trist și frumos întreg poemul!