s-ar fi putut

[Petre Ioan Crețu]

am fi putut muri împreună
în picioare ținându-ne de mână
să trecem din flacăra lumânării în lumină
și din lumină în ceruri ținându-ne de mână

nu știu cum faci cum te încarci cum dormi
dar de fiecare dată când te trezești
ai sufletul lipsă inima ta ca un pumnal
rănește aduce moarte vărsare de sânge
nici să nu te gândești să te bucuri
pe deasupra satului meu
de sute de ani zbârnăie stafii ca niște zmeie
cu sufletul vândut biete urme de oameni
pe care dacă știi să le asculți te îndoaie
țipetele lor sfâșiitoare și atâta durere
pe care dacă știi să le privești vezi doar întuneric
e o vânzoleală cumplită de scrâșnete
ca o furtună tragică de îngeri decăzuți
și ei lovind aceste fantome
de pietre de foc și de lună

- deja e timpul să-ți cerșești firicelul de lumină

doar în mine mai foșnesc fluturi
în trupul meu bolnav urâțit
abia târându-și zilele ca pe niște râme

[Petre Ioan Crețu]

Mulțam  Ioane, pentru trecere și semn.

[Ion Lazăr da Coza]

Cu bucuria lecturii,

da Coza

[Petre Ioan Crețu]

Poate ai dreptate  Nikol, sigur ai dreptate, dar așa de tare am obosit încât acum pe mine mă apasă singurătatea fizică și aproape numai pot.

[Nikol MerBreM]

Îmi pare rău!... Nu ştiu dacă are rost să vă spun că... toate au un rost... Şi apoi, nu sunteţi cu adevărat singur, aveţi poeziile, aveţi ochii celor care citesc pe însemne :)... Iar, dintr-o altă perspectivă, suntem toţi singuri, până la unul, indiferent câţi stau lângă noi...

Cu drag,

Nikol

[Petre Ioan Crețu]

Uf   Nikol, Nikol. Faptul că sufăr cumplit acum, pentru mine înseamnă că încă mai „foșnesc” fluturi...

Ce este mai grav e faptul că toată durerea asta mare nu vine din dragoste (totuși), ci din singurătate. Mai ales când începe să se lase seara/ noaptea chinul e groaznic și de multe ori chiar am plâns, parcă aș fi murit  și eu sunt undeva deasupra și văd cât de singur sunt, acolo în sicriu și tare îmi este milă de mine...

Îmi  cer scuze.

[Petre Ioan Crețu]

  Sofia, cum am am mai scris, poemul se mai poticnește... toată întâmplarea lui e actuală și ca niciodată singurătatea m-a îngenunchiat, de aici și textul este cumva incoerent.

Poate reușesc să mă așez, să mă închid în mine, să ard și din scrumul ăla poate voi reuși să renasc, ca de fiecare dată... doar că acum sunt obosit, prea obosit. Mulțumesc mult pentru susținere.

[Petre Ioan Crețu]

Dragă doamnă   Valeria Merca, aveți perfectă dreptate și încă mai sunt câteva poticneli în text. Cum poemul este o trăire în prezent și cum sunt rănit crunt, textul suferă.

Sper că modificarea făcută să nu poticnească și mai mult poemul.

Mulțam fain și sărut-mâna.

[Nikol MerBreM]

Of, poezia, desigur, originală, încep să vă cunosc după versuri :)! Dar... la fel ca la poemul anterior... Puţină bucurie? Doar puţină, se poate? Chiar şi pentru că "mai foşnesc fluturi" :). Nu ştiu unde este sau va fi el, poetul, unde este ea, muza şi cine sau ce este ea, muza. Că dacă aş şti, poate aş spune că bucuria e rea, dar pentru că nu ştiu, pân-am să aflu, zic şi eu, de ce să nu îndrăznească să se bucure?... Spaţiile, unde e el, unde e ea, sunt atât de relative,... poate el e... bine, de ce să nu se bucure ea?...

Drag,

Nikol

[Sofia Sincă]

Din punctul meu de vedere, e bine așa, Petre. Mesajul s-a adâncit, liricul și-a găsit locul, la fel fiorul negru din ultimele trei versuri. Și totuși, lumina este totul, acel firicel de lumină, care anticipează, care restaurează identitatea ființei.

Acum place!

Sofi

[Valeria Merca]

Nu știu cum a fost inițial textul, însă mie mi-a plăcut acest joc de cuvinte din strofa de început. Mai apoi, partea de mijloc, cea mai amplă, mi-a amintit că am de-a face cu melancolia - dusă la extrem și prezentă în creația lui PIC. Versul despre care amintește Valerian ar fi indicat să-l încadrăm între cratime (mari), fiind o concluzie. Pentru acuratețea exprimării, eu aș zice: ar fi trebuit deja..., având în vedere semnificația lui deja.

Am citit cu aceeași plăcere.