Pictură

[carmen popescu]

Într-o ramă fără sticlă, în culoare, frige umbra,

Între vis și nepăsare, veștile își ceartă pașii,

Dincolo de nepăsare, vocea se aude sumbra,

Ca o mască fără vlagă, își adună-n cioburi, așii.

 

Odihnită pe-o ureche, floarea își răsfață țepii,

Balansoaru-și mișcă tâmpla, o continuă spirală

Între cer și oseminte, pensulele ascut ștepii.

Asta-i lumea mea de zâmbet, în plutirea ideală!

 

Lampadare fac cu ochiul  peste parcuri de sfială,

Etichetă pusă-n pripă reculege vaga-mi mână

Într-un colț ca un vitraliu, în manta oficială,

Numele răsfață locul, omenirii să-i rămână.

 

Un pistrui, pe o fațetă de lumină și visare,

Un ocean de sentimente, în umila revărsare.

 

[bolache alexandru]

Imagini frumoase demne de pus in ramă!

[carmen popescu]

Cat aș mai sta pe ”Însemne”, dacă viața mea mi-ar aparține în totalitate! Pe furate, trag cu ochiul ca să vă mulțumesc pentru gândurile frumoase cu care mă înconjurați. Vă mulțumesc pentru popasul făcut pe foaia sufletului meu! Ies ca să pictez zborul semenilor noștri, în nuanțe muzicale și să vi le ofer, în fiecare miercuri, la Simbolurile de ceară.

[Rădița Răpeanu]

Pictura ca o poezie mută, poezia ca o pictură! RRR, semn de plăcută lectură!

[petrut dan]

Un poem deși descriptiv plin de sentimente izvorâte din trăiri intense cu care numai artistul este obișnuit și din care poate extrage esențe tari pentru a ni le reda în imagini surprinzătoare... și cuprinzătoare! Mi-a plăcut tabloul tău, de departe atrăgător și plăcut la privit, cu drag! 

[Stanescu Valentin]

Doamnă Carmen Popescu, fiecare vers e un univers ce trimite spre zări cu semnificaţii de mare încărcătură sufletească. Am scormonit în fiecare strofă găsind sensuri peste sensuri. Tabloul sufletului este însă într-o paletă  întunecată ce mi-a stârnit gândul spre ceva şi mai întunecat:

 

                                                               penelul tace

                                                                    şi se opri

                                                                     sub pală

                                                                       de vânt

                                                                               gri

 

                                                                                   penelul tace

                                                                                   pune-ntre sorţi

                                                                                   sfioase

                                                                                   umbre-n

                                                                                   porţi

 

                                                                                           penelul tace

                                                                                           în balansoar

                                                                                           tristeţe şi

                                                                                           zâmbet

                                                                                           rar

 

                                                                    penelul tace

                                                                   ceru-i închis

                                                                             lumină

                                                                              cată-n

                                                                                 vis...

 

Sper să nu vă supere această Valentă dublă. Ea este ceea ce mi-a stârnit poemul ’’Pictură’’ în acest ceas de seară în care penelul cată lumina...

[Vasilisia Lazăr]

Sublimă această pictură a sufletului, Carmen! Uite că se poate scrie poezie clasică și în registru modern, esențială, profundă și atât de originală.

Odihnită pe-o ureche, floarea își răsfață țepii,

Balansoaru-și mișcă tâmpla, o continuă spirală

Între cer și oseminte, pensulele ascut ștepii.

Asta-i lumea mea de zâmbet, în plutirea ideală!

Strofa aceasta mi-a adus în minte o alta, a unui mare clasic:

Din lacrimile plânse-n zori

A răsărit o albă floare,

Şi peste noapte-a ei plânsoare

S-a prefăcut în roşii flori.

Erau frumseţile luminii

Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?

Ea, biata, nu mai vede spinii

Şi-adună flori, şi mâna ei

Îi sângeră, dar nu o doare,

Că pentru-un spin avea o floare

(Legenda trandafirilor - G. Coșbuc)

Felicitări, Carmen! Felicitări și pentru cele două volume apărute zilele acestea - „Flori pe chip” și „Cusături pe timp”! Le aștept cu nerăbdare.

[Grig Salvan]

Un poem parnasian construit cu migală din expresii șocante de o mare originalitate, densitate de semnificații și mister existențial,ce curg într-o solemnă cadență clasică. O lectură incitantă și interesantă.