Pași

[Vasilisia Lazăr]

Cărarea noastră scânteiază, sub al zăpezii lampadar –
E tot mai trist să văd cum pașii ni se-ntâlnesc atât de rar.

 

Își jeluiește vântul soarta, peste drumeagul necălcat –

E inutil să-mi fac iluzii, când pașii ni s-au depărtat.

 

Plutesc în ceață umbre albe, precum fantasme în pustiu –

E tot mai greu să cred că pașii s-or regăsi într-un târziu.

 

Vin nori cu ciuturile pline, peste nămeți s-aștearnă ploi –

E în zadar s-acopăr hăul ce-adună pașii între noi.

.

Elida este una din cele peste 60 de genuri de poezie cu formă fixă (manifestare lirică întâlnită şi la Esenin, în poemele sale de dragoste, după cum observa Tudor Cicu), ce respectă un „tipar” anume: fiecare poezie conţine patru distihuri cu rimă împerecheată, iar fiecare distih pare a spune o poveste distinctă de celelalte, ba mai mult, primul vers din fiecare strofă este, în aparenţă, desprins de următorul, ca esenţă, dar împreună întregesc o anumită imagine dorită de poet, căreia i se imprimă, astfel, forţă şi vitalitate. De fapt, primul vers al fiecărui distih este unul descriptiv, în care se prezintă cadrul, iar al doilea este unul reflexiv, din care se desprind trăirile autorului. Titlul fiecărei poezii este format dintr-un singur cuvânt, respectiv o parte de vorbire (conjuncţie, prepoziţie, substantiv, adjectiv etc.) ce cuprinde ideea de bază a textului şi poate fi regăsită (sau nu) pe parcursul acestuia, demonstrând forţa imaginativă a creatorului. Un virtuoz al elidei a fost cine altul decât Ion Roșioru, nume de prestigiu al literaturii noastre și un împătimit (re)cunoscut al cultivării poeziei cu formă fixă, căruia eu îi rămân veșnic recunoscătoare pentru tot ceea ce m-a învățat cu privire la aceste genuri de poezie mai puțin cultivate la noi.

[Vasilisia Lazăr]

- Domnule Cicu, memorabile și exemplele dumneavoastră. Sunteți o adevărată Enciclopedie, am mai spus-o parcă. Aprecieri și stimă!

- Alex, fiecare își conturează un stil, normal, în funcție de ce e atras și de ce-l definește, nu trebuie să te simți vinovat în vreun fel că preferi stilul liber. Eu doar am zis că adevărații poeți ar trebui să stăpânească și stilul clasic. Poate eu greșesc... Oricum, am mai spus-o, acum și eu mă simt mai lejer în stilul liber, dar din când în când mi se face dor și de cel clasic, de muzicalitatea lui, iar unele forme fixe reprezintă pentru mine o provocare. Mulțumesc de apreciere!

- Da, ai dreptate, Grig, formele fixe sunt cantabile, doar că acum, cu atâta poezie modernă, mulți le consideră vetuste. Adevărul e că e și destul de greu să nu cazi în panta aceea, să fii și modern scriind clasic. Mulțumesc mult de apreciere!

- Augusta, îți garantez că nu e simplu deloc, e greu să respecți toate regulile și, în același timp, să poți spune și tot ce ai vrea să spui. Să fii și profund, și modern și, și... Și apoi puțini sunt cei care le apreciază pe măsură, așadar atunci te întrebi dacă chiar mai merită să le scrii. Pentru mine, formele fixe în poezie sunt o provocare.

[Chris]

da, foarte frumos, scrii niste elide foarte frumoase si desi vorbim de cate 2 versuri, nu cred ca este chiar atat de simplu.

[Grig Salvan]

Iubesc formele clasice în poezie, ele aduc mult a cântec, având ritm și incantație verbală (eu fiind un împătimit al muzicii). Poezia clasică în general și cu deosebire formele ei fixe, ilustrează vechea paradigmă a latinilor pentru care poezie și cântec erau cam același lucru, „carmen” fiind în latină și poezie și cântec. Iar formele fixe mai puțin uzitate și cunoscute mă încântă cu atât mai mult. Așa cum am apreciat sonetul, rondelul, schaltiniena, de fiecare dată când au apărut, apreciez și această formă grațioasă, elida, care până acum mi-era total necunoscută, o dată sau de două ori Lisia a mai postat elidă și mi-aduc amninte că am căutat pe net și n-am găsit vorbire despre ea. Mulțumesc pentru poemul în sine, dar și pentru explicația ce-l însoțește, de mare folos pentru toți cei ce vor să cunoască „secretul” facerii acestor bijuterii lirice.

[bolache alexandru]

Mulțumim pentru aceasta adevărată lecție de poezie dragă Lisia! Cunoșteam destul de puțin despre elidă și mărturisesc că am încercat în timp și poezie cu forma fixă( rondel) însă elida nu. Poezia în sine emană nostalgie și are un aer vetust... Cu siguranță greșesc dar sunt atras mai mult de formele moderne ale poeziei. 

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Foarte sugestivă pilda ta despre creație. O rezum și eu prin două sugestii: 1) Vorbind despre creație , în general, parcă Stephen Leacock, spunea: „Nu este greu să scrii. Iei hârtie și un creion, te așezi și scrii ce-ți trece prin cap. E ușor să scrii – greu e doar să-ți treacă ceva prin cap”. 2) Când e vorba despre tot ce e „clasic”, să ne amintim și de pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, care nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. (dar „lecția” ta e memorabilă).

[Vasilisia Lazăr]

Gerra, nici eu nu mai scriu clasic decât foarte rar, poezia aceasta e veche, trăia Ion. Cred că am vrut să-mi demonstrez mie că pot scrie în orice fel. Nu pot spune că nu-mi place poezia clasică, ba da, îmi place, dar rar găsesc o poezie clasică să mă mulțumească deplin. Trebuie să fii mult prea bun ca să ai și profunzime, și emoție, și metaforă, și mesaj, să fii și modern și, în plus, să te mulezi perfect pe reguli. Regulile te încorsetează. Dar am toată aprecierea pentru cei care pot îndeplini toate condițiile. Uneori e și o provocare. Dar, după cum ziceam, stilul meu s-a modificat cu timpul, e firesc. Totuși consider că nu e poet cel care nu poate scrie și clasic. Și îți voi spune o poveste în acest sens:

Prin anii ’80, în mediul studenţesc român, circula cu multă vervă o întâmplare anecdotică, dar ca orice anecdotă şi aceasta avea un substrat profund: Cel mai mare sculptor din ţară ţinea cursuri la o facultate de renume. După un timp, acesta le cere cursanţilor săi, fără a impune o tematică anume, să se înfăţişeze cu o lucrare de mici dimensiuni. Când a venit sorocul, studenţii s-au prezentat cu creaţiile proprii. Profesorul, poposind pe la fiecare viitor artist, lăuda ce era de lăudat, critica ce era de criticat. Nimeni nu se supăra, căci nimeni nu se considera, ante-factum, geniu! Ajungând în faţa unor sârme şi ţevi contorsionate, aşezate pe un soclu dintr-o şindrilă afumată, frântă savant, analiză din toate unghiurile posibile opera, şi-ntr-un târziu îl întreabă pe autor: „– Ce reprezintă?” „– Introversiunea tangenţială a zborului (I)caric” răspunse acesta, fără să clipească. (Titlul „capodoperei” l-am inventat eu, întrucât l-am uitat pe cel original.) „– Mda… Mda… şopti maestrul, mângâindu-şi barba. Data viitoare să vii cu o redare, în marmură, a unui picior uman, de la gleznă în jos!”. Bineînţeles că lucrarea s-a dovedit a fi de-o catastrofă monumentală. Atunci marele sculptor ar fi exclamat: „Haida de!... Nu suntem în stare să facem un picior, dar ne pricepem la introversiunea tangenţială a zborului icaric!?...”

Departe de a avea intenţia vreunei minimalizări, prin alăturarea subiectelor următoare de anecdota precedentă, amintesc aici un aspect profund al creaţiei şi al creatorilor: „Sărutul”, opera celebrului Constantin Brâncuşi, e considerată borna de început a sculpturii moderne, fiindcă printr-o manieră aparent primitivă, genialul sculptor a reuşit pentru prima oară să exprime, volitiv, esenţa, acea esenţă izvoditoare de multiple interpretări, de la ideile lui Platon, la gândirea orientală, de la reprezentarea evoluţiei spirituale pure, la vechea legendă indo-europeană a copacilor îmbrăţişaţi… Puţini ştiu însă că în spatele acestui căutat primitivism, de fapt e o combinaţie a simplităţii artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene, stau ani grei de ucenicie – Brâncuşi fiind unicul sculptor din lume care a executat două ecorşee umane (ECORŞÉU, ecorşee, s. n. Reprezentare a corpului omenesc sau a unui animal fără piele, servind sculptorilor şi pictorilor pentru studiul anatomic al musculaturii. Sursa: DEX 2009).

Venind la „ocupaţiunea noastră poeticească”, lesne constatăm că puţini sunt poeţii contemporani care ucenicesc la curtea versului clasic, la curtea poeziei cu formă fixă (rondel, sonet, elegie, epigramă, gazel, glosă, haiku, tanka, odă, pastel ş.a.), devenind din prima dadaişti, ermetişti, obscurantişti, onirişti, hiper-super-criptosimbolişti (!) etc. Dumnealor, la urma urmei, nefiind decât nişte b(i)eţi onanişti literari (au spus-o alţii înaintea mea!), fiind totuşi încurajaţi „la greu” de unii critici de-un snobism acerb, aşa încât, chiar dacă le parcurgi poezia cu creionul în mână, ca pe o ecuaţie cu paişpe necunoscute, tot nu poţi s-o dezlegi, şi-atunci mormăi peste umăr, după ce ai apelat la toată rezerva ta de nonconformism şi îngăduinţă: „Haida de!... Nu suntem în stare să facem un catren lizibil, dar ne pricepem la introversiunea tangenţială şi apteră a zborului icaric!?”...

Așadar un adevărat poet trebuie să ucenicească întru început pe tărâmul „ecorşeelor lirice”, oferindu-ne creaţii reuşite, de o prospeţime remarcabilă (atât ca metafore, dar şi ca teme abordate), apoi să se avânte şi în patria poeziei versului liber (neuitând total de „ecorşee”!), excelând prin firescul şi farmecul discursului poetic, dând cu tifla teribilismelor ieftine, modelor şi modelelor efemere, sau exhibiţiilor pseudopoetice, bune de expus în eprubete, ca pe nişte avortoni ori mutanţi, în beciul muzeului literaturii!

Sper să nu fi supărat pe nimeni, dar poeții buni au pornit cu vers clasic. Ori s-o spun altfel. Poeții adevărați trebuie să știe să scrie și clasic.

[chindea maria elena]

Eu, Lisia, știi că m-am „detașat” de mult de orice rigori ale poeziei (asta de-am avut vreodată) și pentru mine poezia este o cavalcadă pe și sub ceruri de miracole! Nu scriu clasic, dar am introdus virtual mulți clasici care au utilizat zeci de forme metaforice. Dar știi, indiferent cât de sofisticat este calapodul, dacă apă vie conține sau apă moartă - este tot ce face diferența!

Mi-au plăcut fulgurările de afecte și cugetări profunde! Și nostalgiile care-s acoperite discret de regrete. 

[Vasilisia Lazăr]

Ce cuvinte frumoase, domnule Katin! Într-adevăr, trebuie un pic de răbdare și oleacă de meșteșug. :) 

Vă mulțumesc cu respect!

[Vasilisia Lazăr]

Știu, Dan, te cunosc suficient, zic eu, ca să fiu sigură că tu nu te vei încurca niciodată în reguli și rigori în ceea ce privește poezia, totuși, literatura le cuprinde și pe acestea, iar un poet, zic eu, ar cam trebui să le încerce pe toate, fie și numai ca provocare. Ți-am zis-o! :))

Oricum, eu mă bucur că ți-a plăcut. În definitiv, asta contează. Cu drag! Știi cât te apreciez...

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Cicu, și eu cred că „norocul (parcă, dinadins) e de cealaltă parte a punţii pe care păşeşte poetul în viaţă”. Dar poate că nu știu poeții să bată tocmai la ușa potrivită a sorții... Minunat comentariu pentru care vă mulțumesc, cu drag!