o așteptam

[Maria Mitea]

 

cu ochii bunghiți în soare,

razele se mângâiau pe fața mea de parcă

era o apă limpede, clară,

de parcă mă știau ca pe numele tatălui,

mă ciupeau de nas, de bărbie – când alergam

se jucau pe

tălpile ude de rouă amestecată cu polen și praf,

ca băiatul din vecini, vântul îmi șușotea la ureche:

- e ușoară sau grea, oare când o să cadă?

o să-ți cadă pe cap, o să te lovească,

o să te dărâme, sau poate o să te mângâie,

liiiiin

o să lunece pe umeri, îți va atinge cotul, ușor

se va așeza-n palmă, ca-n turnul babel

te va invita să amestecați limbile, 

veți spăla din nou cerul cu visele,

veți pretinde că sunteți poeți, și

ca poeții, frunte-n frunte, palmă-n palmă, veți căuta linia inimii,

ca poeții veți aștepta sub clar de lună  - buena suerte,

fortuna -

norocul,

 

*

Grijulie, mă-ncruntam între sprâncene:

-dacă va cădea hăt departe, în altă iarbă

sub alt copac și va uita de mine?

 

nu mai aveam răbdare, m-am ghemuit,

mi-am luat genunchii în brațe,

cât o furnică, o așteptam să-mi atingă creștetul,

clarvăzătoarea

să mă citească ca pe-o rugăciune cu îngeri,

doar, vântul bătăuș lovea și mai tare, mâna norii la stână,

pocnea crengile, dădea spectacol de hocus-pocus,

 dobora tot ce-i cădea-n cale, o voia pentru el,

zguduia pământul, copacii, i-am strigat: -ești rău,

nu vreau să mai aud de tine,

să te mai văd că vii să ne ținem de mână

s-alergăm prin iarba-naltă, să prindem potârnici, 

 

Aaaaa căzut, 

doborâtă la pământ

m-am aplecat s-o ridic de parcă era o bucată de aur,

am șters-o de poala rochiței,

tot corpul mă durea de parcă aveam o sută de ani:

- pare tânără, dar numai ea știe când a atins-o lumina,

am izbucnit în plâns, -  îi eram noul stăpân,

cu mare grijă am dosit-o în buzunar,

l-am acoperit bine cu pălmuța,

tremuram ca varga: -nu cumva să o pierd,

 

cu sufletul la gură am intrat în ogradă,

ușa la verandă era deschisă, am sărit într-un picior pe prag,

caut cu ochii:- unde e cartea?

am culcat-o să se odihnească, era ora prânzului,

soarele se ridicase tot mai sus, ai fi zis, să ne vadă anume pe noi,

 

liniștită m-am dus să beau lapte:

- dar dacă îi place varza, sau mărarul?

ba cred că-i place leușteanul,

am alergat în grădină, am rupt două frunzulițe de leuștean,

le-am mestecat: - hm, sunt amare, poate îi e sete,

 

mama culegea păstăi în grădină:

 - draga mamii, da ce te tot vânzolești atâta,

ce cauți, ce-ai pierdut?

 

în fiecare dimineață, ciufulită (nu prea aveam timp să mă pieptăn),

alergam în casa mare să aerisesc,

cu sfială,

o luam în palmă de parcă era o lacrimă:

 - încă mai e verde, sunt cea mai norocoasă din lume,

la iarnă o să-i fie bine aproape de mine lângă soba caldă,

 

o atingeam cu mânuța, retrăiam acea cădere,

în loc de durere răsărea curcubeul,

mă înălțam spre cer de unde vedeam tot pământul, toți copacii,

zburam ca ea:

- odată ce-am văzut curcubeul n-am cum să-l fac să dispară din ochi,

odată  ce-am atins-o nu am cum să uit, nici iarba, nici lumina, nici vântul,

nici leușteanul,

*

așa îmi era ziua de copil visător printre frunze

și căderi

și vise

și zbor

[Maria Mitea]

Ada, mulțumesc de vizită și lectură! Mă bucură mult! 

Cu mare drag și inspirație! 

[Ada Nemescu]

O poveste cu iz de verde crud și mărui despre o copilărie (cum altfel?!) ca-n povești!

aDa