Poetul

[Maria Mitea]

lumină legănată-n frunză, 

suspin adus din prima lume,

purtat de aeul pădurii, 

de veacuri albe și de ploi, 

te-ntorci cu primăvara-n piept,

și părul răvășit de gânduri, 

iubitul meu din prima mumă,

lumină legănată-n frunză, 

nici n-ai uitat, nici n-ai urât,

nici n-ai trăit, nici n-ai murit, 

iar vântul mi te-aduce-n palme, 

din alte vise, alte vieți,

cu șoapte calde să te mângâi,

durerea mea din prima lume,

lumină legănată-n frunză, 

trezește freamătul pădurii, 

doar ochii tăi îi am în mine,

 și vocea, murmur de izvor, 

nici n-am uitat, nici n-am urât,

nici n-am trăit, nici n-am murit, 

lumină legănată-n frunză, 

iar vântul mi te-aduce-n palme, 

și te alint, și te doresc pe ape-ndepărtate

[Stanescu Valentin]

Maria, frumos, duios cântec de primăvară. Mi-ai luminat seara cu această muzică a sufletului. Refrenul este uluitor „lumină legănată-n frunză”! El îmi aminteşte de jocul vântului şi luminii printre frunzuliţele de mesteacăn. În luna mai îmi petrec clipe îndelungi printre mestecenii din grădină iar refrenul tău îmi aduce în seară amintirea vie a acelor clipe.