Între veacuri

[Monica Pester]

Gândesc un trecut ce nu mai există,

Și punțile vechi încerc să le rup,

Neliniștea cade dar teama rezistă,

Și nu pot zidirea în veci să o surp.

E noaptea o strajă, a celui ce știe

Iubirea în zeci de bucăți să împartă,

Să vadă cum sufletul vrea să învie

Și joacă norocul pe o singură soartă.

Eu nu chem sentințe, îmi alung umbra

Și beau din sfântul potir de demult,

Pe rugul de flăcări ucisu-mi-am sumbra

Credință deșartă trăită-n tumult.

Dar încă mai simt prigoana străină,

Sângele-mi fierbe în veacul ce-a fost,

Renunț la iubire, la pace senină,

Îmi caut prezentul, îmi caut un rost.

Mă-ndrept spre apusuri cu împăcare,

Strig cerului, hai, mai lasă-mi lumină,

Sunt pietre, ce duc pe lunga-mi cărare,

Dar știu că nici cerul nu are vreo vină.

[Vasilisia Lazăr]

Dincolo de inerentele ruperi de ritm pe alocuri, o poezie  care supune cititorul la reflecție. E o luptă între renunțarea la trecut (imposibil demers!) și construirea unui prezent care să recupereze neîmplinirile de până acum, un prezent plin de lumină, chiar și pentru puțină vreme. 

[Monica Pester]

Mulțumesc din suflet, Grig, Gabriela , Poete,

Pentru că vă aplecați asupra scrierilor mele, dovedindu-mi astfel, încrederea voastră în mine.

Cu dragostea mea, tuturor !

[petrut dan]

Un fel de ars poetica, îmi place cum ai scris, Monica, cu drag!

[Gabriela Raucă]

O ruptură cu trecutul, prin distrugerea tuturor punților, a legăturilor cu acel timp, este o încercare de remodelare a prezentului, bineînțeles imposibilă acțiune, indiferent de forma și efectul acestui trecut asupra noastră. O gândire poetică fantezistă, cu tendințe filosofice, contemplative.

[Grig Salvan]

O elegie gravă în care se amestecă trecut și prezent, tristețe și bucurie de a fi, dezamăgire și speranță. „Gândesc un trecut ce nu mai există”, un adevăr fizic, acut și dureros resimțit în conștiință și în inimă, trecutul e viața noastră trăită, dar destrămată ca fumul, trecutul nu mai există decât ca o vagă fulgurație în mintea noastră. Dar ne frământă și ne face să-l retrăim adesea dureros de viu. Prezentul e dur și sumbru uneori, dar e singura viață autentică a noastră, pe care sufletul vrea să o trăiască frumos și luminos, chiar dacă viitorul e ascuns și de nepătruns.

Versuri de o mare pregnanță , autenticitate și originalitate. Deși la un moment dat se iese din ritm prin accente care nu cad cu trebuie: 

„Eu nu chem sentințe, îmi alung umbra

Mă adap din sfântul potir de demult”

Aici părerea mea că s-ar putea modifica ceva, cel puțin versul al doilea ar putea suna cam așa: „Și beau din sfântul potir de demult”...