© Limba noastră românească, un altar de mânăstire...

[Violetta Petre]

Smulge-mi, Doamne, veri din suflet, dar nu-mi smulge rădăcina
Din pământul Mioriţei, ce îşi poartă-n palme vina,
De a fi mai românească decât graiul cu dantele
Din exporturi clandestine de numai doar două stele.

Lasă-mi limba ne-ntinată, moştenire de mătase,
Să-mi îmbrace trupul, mintea şi prin măduva din oase,
Să tot curgă româneşte, seva plopilor sihaştri
Din poemele emine, ce dumnezeiesc prin aştri.

Să îmi cânte frunza-n dungă, de prin ''codrii de aramă'',
Firul ierbii să-mi hrănească dorul de pământ şi mamă.
Şi când calc pe-a ţării glie, talpa să ia forma pâinii
Coaptă-n ţestul din ograda-n care-amuşinează câinii.

Şi din scheunatul fricii când se-mburdă-n zori cocoşii,
Îngereşte-mi, Doamne, ruga, să ne ierte toţi strămoşii,
C-am pus iadurile-n slovă şi ne-am închinat la zeii
Cu spoiala lor de aur, ce ridică-n slăvi mişeii.

Şi cum tremură cuvântul, prins în chinga travestirii!
Româneşte vreau să-mi plângă toamnele şi trandafirii
Nu mă-ngenunchea-naintea sfinţilor cu măşti pe faţă!
Eu ştiu ruga creştinească-n graiul meu. Nicio paiaţă

N-are voie să atingă, nici cu gândul vreo silabă.
Veneticii să-şi adune bocceaua de pe tarabă
Şi să-şi vândă marfa-n pieţe unde stau la rând nebunii-
Ne păstrăm limba curată, cum ne-au sfătuit străbunii.

Smulge-mi, Doamne, mâini, picioare, mintea lasă-mi-o întreagă,
Să mai poezesc prin lume româneşte, că mi-e dragă
Şi mi-e sfântă-aşa cum este, emineasca moştenire
Limba noastră românească - un altar de mânăstire...

[Violetta Petre]

Măcar de ziua ei, Ana, s-o cântăm şi s-o cinstim...
Mulţumesc frumos, pentru popas şi semn!