insula paștelui

[petrut dan]

Privesc dincolo de pereți.

Forța mă trage de mâneca hainei.

O țigară mi-ar prinde bine acum, dacă sunt ultimele momente,

întreb în timp ce pipăi buzunarul din dreptul inimii.

Nimic!

Bătăile încearcă să se grupeze rănite.

Cerul pare o haină împărțită de molii.

 

În depărtare păsări mâncate . Luna încă nu iese soarele întârzie

mișc perdeaua. Este prima oară când îmi aud umbra vorbind

despre următorul conflict interetnic.

Singurătatea.

 

În ziua dintâi pământul deasupra apelor descrie un cerc

prin care ar fi trebuit să treacă delfinii.

Mai inteligenți decât noi știu drumul spre casă.

Mă cuprinde o bănuială; sigur nu voi mai avea acces

la atâtea lucruri fumoase.

Cel puțin din acest corp supus legilor fizicii.

 

O șoaptă mă tulbură ca niciodată, te voi duce într-un loc fără gravitație.

Acolo nimeni nu se plânge de timp.

Cuvântul plictiseală nu are sens pentru că nu facem niciodată nimic. Doar privim.

O dată pe zi ni se aduce mâncare.

Vrabia roșie este a ta.

 

Privesc și ascult.

În mintea mea nu am venit pentru acest lucru.

Mesajul spunea că viața mi se va schimba dar nu atât de dramatic.

Și, în orice caz, nu mă interesează din punct de vedere spiritual.

Așteptam ceva legat de noroc, sănătate sau carieră.

Nu vești despre războaie sau căderi de guverne.

Interesul meu nu trecea dincolo de cursul valutar sau chirie.

.

Îmi amintesc primul act voluntar.

Ceilalți bat mingea pe maidanul din față, eu citesc la perete cu fața

să nu mă distragă zgomotul produs de cei care privesc

de pe margine, mama întreabă :

- De ce nu stai cu copiii?

- Dă-i dracu!

Privesc pe sub fusta educatoarele.

Multe și-ar dori un băiat ca mine, sau poate un soț.

Dorința mă maturizează devreme dar nu știu ce să fac împotriva acestui fenomen

fără lege aștept transformarea dorinței în patimă.

 

Până la 12 ani voi rămâne acasă.

Într-o zi voi pleca să lucrez cu niște vecini.

Nu mă voi întoarce la cină, urăsc sărăcia, indiferent că este vorba

de străini sau părinți doare la fel.

 

Restul a fost ca o pendulare ; întrebări și niciun răspuns.

Viața mea se lasă strigată pe numele mic.

O rutină împrumutată genetic îmi crease impresia unui spațiu închis,

distanța față de moarte.

iubirea sondează adâncul celulei.

 

Ca la trecerea unui tren în aer, încerc să scap de strânsoare

ca dintr-o cătușe. Aș vrea să clipesc atât de repede încât să uit.

Viteza poate face invizibile multe lucruri.

 

De cealaltă parte femeia, inconștientă de ce se întâmplă în jur.

Zvâcnește de parcă ar trece din spațiu în spațiu.

Un limbaj pe care altădată l-aș fi considerat obscen mă obligă

la dragoste. Bețișoarele chinezești mă îmbată.

În globul de cristal pâlpâie ceva ca fructul de goji.

Inspir, iar mintea se umple de o lumina blândă- cunoașterea.

Creierul se desface de parcă ar ecloza dintr-un ou energetic.

 

Big-bang, ajung dincolo.

 

Lumea în altfel de cadre.

Nu este o călătorie în timp voi înțelege mai bine.

Deocamdată stau la o masă cu banderola neagră pe mână.

Cineva îmi spune camarade să ucidem niște maimuțe.

Mă ridic împreună cu restul. Nu îndrăznesc să răspund,

dacă nu-mi voi recunoaște vocea, dacă voi poci vreun cuvânt,

ceilalți precis știu ce mutații produce frica.

 

Încalec de parcă m-ar fi născut într-o iesle.

Simt forța acestui moment până în adâncul rinichilor.

Vocea însoțitoare îmi spune:

-Stai liniștit ceea ce te stăpânește intră prin respirație.

Dar Dumnezeu știe că veți fi ca El ''cunoscând binele și răul'' repet după ea.

La marginea unei păduri moartea în linie dreaptă.

Gloanțele urlă prin mijlocul nostru, unde simt o fisură pătrund și împrăștie

materialul

genetic.

ar trebui să pot scăpa cumva, să existe o formulă,

cineva să-mi dea brânci peste această perioadă cântată de bețivi

la ora închiderii.

Bărbați de război aleargă cu baionetele trase. Mă las pe spate.

Simt greutatea unui trup care nu-și poate scoate cutia toracică din tăiș.

Începem să râdem într-o isterie provocată de iluzia că vom scăpa.

Caut precum ceilalți bani și fotografia iubitei.

La noapte voi avea ce visa.

Tu aplecată cu buzele căutând să mă vindeci de restul femeilor care aprind lumânări.

Focul scoate sunete ce pocnesc nu departe de noi.

Laba unei șopârle lasă urme, dimineața plină de rouă.

 

În fața cortului spaima,

de pază.

 

 

[Vasilisia Lazăr]

Când bateria inimii se termină precum un tic-tac al ceasului care nu se mai aude, omul își începe acea călătorie universală cunoscută și înțeleasă doar de Creator, iar de noi, muritorii, doar bănuită. Citind poemul tău, unul profund, scris apăsat și cu sufletul tensionat, te-am simțit ca pe un alter ego al meu, poate cu foarte mici deosebiri. Cred că sinceritatea este apanajul universului tău liric, o sinceritate uneori crudă, frustă, care face bine ca un duş rece, vivifică şi înviorează, scoțând din lâncezeală trupurile și sufletele molcuțe. La un moment dat, am avut senzația că asist la o dedublare, că operezi asupra propriei tale persoane incizii pe masa de vivisecție și totodată descrii cu minuțiozitate toate stările prin care treci. Și că faci acest lucru pentru a-ți exorciza propria temere de finalul implacabil, imaginându-ți și chiar trăindu-ți propriul sfârșit, pentru a te obişnui cu ideea nefiinţei, a nemişcării. Oricum ar fi, poemul tău oferă o perspectivă lirică specială, de excepţie asupra vieţii, cu intrări şi ieşiri provizorii, dintr-un labirint vegetal numit existenţă, spre luminişul de unde survine fiinţa, acelaşi în care, la timp potrivit, ne vom întoarce cu toții. Este expresia unei stări de spirit speciale, generatoare de viziuni şi scenarii fantasmatice, concentrate în direcţia definirii de sine. E un poem dens prin forţa ideilor, dar şi a recuzitei lirice, care poartă pecetea harului şi a originalităţii. Puțini poeți reușesc să transpună cu atâta ușurință intensitatea trăirilor lor printr-un univers imaginar și care să devină cel mai frumos spaţiu real din universul fiinţei trecătoare, o fiinţă care călătoreşte „clandestin” în visurile cu destinaţia dincolo de vămile cerului. La final, dragostea și moartea se îmbină armonios, astfel încât aceasta din urmă este salvată prin iubire: Tu aplecată cu buzele căutând să mă vindeci de restul femeilor care aprind lumânări.

Absolut superb, domnule Poet! Și tot m-ai ciuruit cu poemul acesta. :)

[bolache alexandru]

Da, Man! 

[bolache alexandru]

Poezia aceasta e ca un suflet care iese din cochilia trupului într-un zbor deasupra pământului revăzând tot ce a trăit... E o călătorie profundă dintr-o matrice într-o altă matrice până când imaginea lumii capătă alte cadre dintr-un spațiu închis într-un altul de parcă ar ecloza dintr-un ou energetic contopindu-se cu creatorul in aceeași iesle... De obicei când văd poezii din acestea matusalemice renunț să citesc din start însă poezia ta are un statut special și deși de multe ori ești ermetic de data aceasta ai fost culmea mai puțin abscons sau poate am fost eu mai pe cifrul ei... Drag!

[petrut dan]

Bună dimineața, 

Monica, îmi pare bine să te regăsesc în pagina mea și mă bucur pentru felul cum rezonezi cu textele postate, îți mulțumesc, cu drag!

Mihaela, înțeleg tot ce mi-ai spus, te mai aștept, drag!

Lisia, ''aceste cuvinte ne doare''!) Revino! Cu drag, my lady!)

[Vasilisia Lazăr]

M-ai ciuruit. :)) Revin.

[Mihaela Chitic]

Wow!!!

[Monica Pester]

Atât de multe cuvinte pentru o clipă în fața morții ?

Nuu, am greșit.

Atât de puține cuvinte pentru pasul dinaintea trecerii ? 

. . . 

Parcă ai deschide depozite de amintiri din viața de acum sau de demult.

Cu o cheie deschizi tarâmuri fericite sau triste, regrete sau întrebări .

Emiți, ca un post de radio aflat în centru, nici aproape, nici departe de ascultător. Depinde doar de el cum percepe.

Într-o bună zi, posturile noastre își încheie emisia.

În cuvinte puține, în cuvinte multe.

Emisia ta își multiplică ecoul pe zi ce trece.

Bună seara, Poete !