vorbe melodioase

[petrut dan]

prin ce se leagă omul de pământul său,

ce forțe interioare îl țin precum gravitația-

muncile câmpului,

dragostea pentru părinți,

ura?

 

copiii îi mor de boli scumpe

soția la naștere

și totuși

doar când pământul este amenințat devine neliniștit

de parcă și-ar înfrunta soarta

mai mult decât câmpul care îi dă hrană

la timp

se roagă pentru ploi

mai mult decât buștenii care îl încălzesc oasele

în iernile lungi și pline de umbre

află în el motivul perfect,

asemănarea cu Dumnezeu-

suma poveștilor sale.

 

pentru cel care plătește

iubirea

înseamnă dorința de a crede

în ciuda rațiunii

mi-a auzit îndoielile

la o masă de lemn de prin partea locului

beam cu țăranii

stârneam vorbe

deși vinul era îndoit ca omul să poată munci

a doua zi

începea să mă doară

la fel

precum dispariția berzelor,

surâsul iubitei,

misticul zilelor când nu aveam voie să ieșim din casă;

foamea păstrase ceva uman în felul cum ispitea

disperarea să tulbure

pacea viitoarei recolte

 

când m-am îndrăgostit a fost de parcă aș fi ucis

fără să pun întrebări, fără să gândesc

îndeplineam ordinul în rând

cu

ceilalți bărbați de război

voința de a depăși frica înseamnă curaj

seara animalul din mine căuta marginea unui șanț

plin de apă

adormeam lângă grija zilei de mâine

moartea în straie albe mi-a promis că voi iubi

viața

s-a întors toată un zâmbet:

domnule,

voi îndrăzni să te sărut.

[Ada Nemescu]

Moartea în rochie de mireasă!

nici moartea nu mai e ce-a fost.

aDa

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Un poem meditativ cu trimiteri  la durata scurtă a vieții.

[Mihai Katin]

foamea păstrase ceva uman în felul cum ispitea

disperarea să tulbure

pacea viitoarei recolte    o  istorie  a cuvintelor  ce  ma  face  sa cred  ca  sufletul   zideste  uneori   temeliile  istoriei...

cu  multa pretuire!

[Stanescu Valentin]

Dan,

 

un alt final imprevizibil

dar încărcat cu mare forţă

ca o lumină dintr-o torţă

ce-arată drumul imposibil

 

’’adormeam lângă grija zilei de mâine

moartea în straie albe mi-a promis că voi iubi

viața

s-a întors toată un zâmbet:

domnule,

voi îndrăzni să te sărut.’’

 

spre Adevăr să îndrăsnim

milenii ne-au ţinut departe

există viaţă după moarte

s-avem tăria să o primim

[Ada Nemescu]

Exercițiu de imaginație!

Finalul de excepție 

adormeam lângă grija zilei de mâine

moartea în straie albe mi-a promis că voi iubi

viața

s-a întors toată un zâmbet:

domnule,

voi îndrăzni să te sărut.

aDa

[Vasilisia Lazăr]

Superb, Dan! Superb! Păcat că evenimentul de duminică nu mă lasă să scriu mai mult în acest moment, dar poate voi reveni. 

când m-am îndrăgostit a fost de parcă aș fi ucis

fără să pun întrebări, fără să gândesc

îndeplineam ordinul în rând

cu

ceilalți bărbați de război

voința de a depăși frica înseamnă curaj (...)

[Monica Pester]

Cred că există o linie, poate subțire spre invizibil care desparte poezia de eseu. Dintr-un anume unghi, eu văd un eseu de o puternică acuitate lirică, în care povestea de dragoste se împletește irațional de sensibil cu realitatea vieții descrisă în început. Aportul de profunzime și intensitate a trăirii este infinit sporit, în felul acesta, de așa zisul, eseu.

Vezi însă că, poezia nu poate fi nici acoperită,  nici trucată de viață în desfășurare. Ea zvâcnește prin orice firidă de text, să-și poată lăsa amprenta mistuitoare. Scrisul tău, Poete, este ca un desen stereografic care își schimbă mesajul în funcție de emisfera cu care îl observi și ți-l reconstruiește în tine, ca cititor.

Încă un vârf de Piatra Lunii ai reușit.

Poete,