Iluzia ploii

[Mick Lorem]

Îmi place când plouă
și-n tact infernal mocnește pământul,
îmi place când șopotul verii seral,
din somnu-i trezește cuvântul.
Îmi place cum fuge –
ecou în bolta timpanelor tale,
îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.

Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,
îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte.
Îmi place cum arde cu doru-i,
scânteie de cord în bătăi,
îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi.

Îmi place când stropii
ce cad se declară săruturi,
îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.
Îmi place când farmeci petale
de soare cu da și cu nu,
îmi place când totuși mai doare
și plouă,
și ploaia-mi ești
tu.

(Starea de grație #3#)

[Mick Lorem]

Îmi cer scuze pentru răspunsul întârziat. Aș vrea să las o prefață aici ca să clarific tot parcursul acestei lucrări.

Mă gândeam la o astfel de ploaie încă de când citisem pentru prima oară „Ploaie în luna lui Marte” de Nichita Stănescu - o poezie remarcabilă, puse pe note, care nu poate fi trecută pur și simplu cu vederea. Astfel, de fiecare dată când stropii de ploaie îmi atingeau pielea, în mintea-mi inevitabil curgeau versurile „Ploua infernal, /și noi ne iubeam prin mansarde...”, patronând ideea de a transforma acest capriciu natural într-un izvor nesecabil de sentimente - acel  „tu”. Prin luna aprilie 2023, structura primei strofe era deja întărită (de mine :) ), cu 8 rânduri și 71 de silabe (7-11-11-9-6-11-8-8), păstrând totuși rima. Dat fiind faptului că nu-mi reușea să repet exact aceeași contrucție în următoarele strofe, am decis să mă limitez la numărul total de silabe per strofă (70-71 de silabe). Nu credeam că voi scrie 2 strofe în tocmai 9 luni de zile, evident că o puteam face și mai devreme, însă simțeam o răspundere enormă față de aceste versuri, astfel și stările în care scriam deasemena erau alese cu mare atenție. 

Unii cred că cerului i se datorează totul:, trecutul, prezentul, viitorul. Și e destul doar să-ți strângi gândul mai bine-ntre palme ca să faci o magie în orice interior murdărit de păcate. E soluția oricărui ”X, Y, Z” și cauza fiecărei secunde în care respiri. Mie, cerul mi-a dăruit ploaia – un capriciu natural descoperit în cea mai halucinantă cădere a apei: destul de caldă ca să mocnească pământul, destul de melodioasă ca să devină ecou, destul de acidă ca să-ți aprindă ochii, destul de opacă încât să te-ascundă de lumini și destul de perfectă pentru a deveni o iluzie, destul de...

Vă mulțumesc tutoror pentru aprecieri și atenția pe care mi-o acordați, vă aștept cu mare drag la Starea de grație #4# și Fiare (pe care sper că o voi finisa).

Cu respect,
Mick Lorem

[Grig Salvan]

Frumoasă „decodificare” a însemnelor ploii, alta, nouă și originală, cu fiecare strofă ce se adaugă. Iar la final toate înțelesurile se adună în unul singur, „și ploaia-mi ești/ tu”.

[bolache alexandru]

Iubirea ca o ploaie binecuvântată, o ploaie colindând prin Calea Lactee... Ploaia sau iluzia ei!

[Vasilisia Lazăr]

Ce poem frumos! Ce final remarcabil! 

îmi place când totuși mai doare
și plouă,
și ploaia-mi ești
tu.

[petrut dan]

Un poem delicat cu imagini reușite, se insinuează pe măsura lecturii în mintea și sufletul cititorului astfel că devine ușor și plăcut până la final, eu am reținut pentru arhiva Însemnelor, și nu numai,

''îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi''

și 

''îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte''

Mi-a plăcut, cu drag!

[chindea maria elena]

Cadențat lirism seral ce-mbrățișează pământul din tine în siderale ploi stelare! Excelent!

[Mihai Katin]

îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.

Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,

îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.   repere  intr-un  poem  al   iubiriii pe care  il  admir!

[Tudor Cicu]

„...îmi place când totuși mai doare
și plouă,
și ploaia-mi ești
tu.”...

Frumos final de poem și mă transpune în visul în care căzusem atunci când, prin 2008/ în vol. „Cântece la dairea”, încheiam și eu, cam la fel, un poem: „Ce clipă? Și-a fost dat în mintea mea/Cum stam la geam... că ploaia era ea.” Mă gândesc că-s acasă și ai mei vorbesc în șoapte între ei, iar eu parcă ascult o poveste, dar este o iluzie să afirm că viața, teleportat acolo printre ai mei, începe cu „a fost odată gândul… că putem orice”. „Dar cu povestea?” - am întrebat-o, ca prin vis, pe sora mea mai mare care mă privea uimită că sunt chiar aievea. „Să stea mai întâi ploaia!” mi-a spus. Însemna că, totuși, aveam noroc. Și mă gândeam cum sufla (și pe atunci) vântul printre brazi când Robert Jordan se închina (în: Pentru cine bat clopotele), dacă Maria n-are să fie niciodată a lui. Și m-am întrebat: „De ce ploile trezesc „din somnu-i cuvântul”, atâtor nostalgii, în fapt niște iluzii și ele?”  

 

[gabriel cristea]

Absolut remarcabil, Mick!