ecoul tăcerii

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

în tainicul ceas al amurgului 
umbra ta alunecă spre abisuri albastre

un gest născut dintr-un alt cer,
o privire ce alintă gândul
iți cântă durerea într-un vals târziu

iubirea născută din șoaptele norilor,
în toamnă eternă rătăcind printre sori
se pierde încet
în freamătul frunzei căzute

absența ta – prezentă peste tot
plutește în aerul dintre lumi,
ca o vibrație fără sunet
acolo unde ideea se frânge
și Dumnezeu e tăcut

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc,  domnule Stănescu Valentin.  Frumos

" amurg  în tăceri"

[Stanescu Valentin]

ERATA!

amurg în tăceri

 

amurg în tăceri

prinse-n poveşti

mă întreb

de mai

eşti

 

 

amurg în tăceri

dusă-n abis

urma ta

fără

bis

 

amurg în tăceri

cuvinte mor

lacrimi curg

dintr-un

nor

 

amurg în tăceri

te mai aştept

speranţă

am în

piept...

[Stanescu Valentin]

Ramona, cine citeşte-al tăcerii ecou pe loc se-adânceşte în sufletul tău. Ai adus o poezie de mare ancorare în tumultul vieţii în căutarea echilibrului de a fi. Mi-a plăcut zicerea ta absența ta – prezentă peste tot... Răspund cu simplitatea unei Valente ecou.

 

amurg în tăceri

 

amurg în tăceri

prinse-n poveşti

mă întreb

de mai

eşti

 

amurg în tăceri

fără de bis

urma ta

spre un

abis

 

amurg în tăceri

cuvinte mor

lacrimi curg

dintr-un

nor

 

amurg în tăceri

te mai aştept

speranţă

am în

piept...

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Domnule Mihai Katin, apreciez profund mesajul dumneavoastră.  Vă mulțumesc din inimă.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Doamna Vasilisia, mulțumesc din suflet. Cuvintele dumneavoastră înseamnă mult pentru mine. Voi ține cont de sugestii.

[Mihai Katin]

absența ta – prezentă peste tot
plutește în aerul dintre lumi,
ca o vibrație fără sunet
acolo unde ideea se frânge
și Dumnezeu e tăcut  tăcerea este un spațiu  extraordinar  în  care avem revelația absentelor , în care  Dumnezeu ne dăruie acea stare  în care  percepem:

iubirea născută din șoaptele norilor,
în toamnă eternă rătăcind printre sori
se pierde încet
în freamătul frunzei căzute...un poem de o  stranie finete lirica

  

[Vasilisia Lazăr]

Un poem meditativ, plin de imagini poetice care explorează tema pierderii, dorului și tăcerii interioare. Este o meditație profundă asupra efemerității și a legăturilor sufletești dincolo de cuvinte. Aici, amurgul simbolizează sfârșitul, iar umbra care alunecă spre abisuri albastre evocă o plecare sau o depărtare, o dispersie în necunoscut. Culoarea albastru poate însemna infinitul și misterul, dar și tristețea. Gestul născut dintr-un alt cer sugerează o legătură profundă, poate chiar o iubire care transcende spațiul și timpul. Această idee pare întărită și de versurile „iubirea născută din șoaptele norilor” și „în toamnă eternă rătăcind printre sori”. Dar poate fi și o iubire efemeră, fiindcă vine versul „se pierde încet în freamătul frunzei căzute”, care sugerează dispariția treptată, în ritmul natural al toamnei. Însă durerea pierderii acestei iubiri nu dispare. Versul „absența ta – prezentă peste tot” indică o amintire persistentă, o prezență spirituală sau sufletească care nu dispare, chiar dacă fizic nu mai este. Finalul (ultimele trei versuri) adaugă poeziei o dimensiune metafizică, sugerând tăcerea divină, misterul existenței și limitele înțelegerii umane. Frumos!

typo - o privirea 

Nu știu dacă nu e suficient să spui doar în tainicul ceas al amurgului, fără stins. Parcă sună mai bine, în plus, amurgul e oricum stins.