Copilul - ultimul altar

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Zeii au tăcut,
când rugile s-au prefăcut în praf,
și templele au devenit vitrine,
inima — un mecanism rănit
ce ticăia fără conținut,

a creat un copil în centrul uitării
și respira.

Cu ochii lui fără margini
a strâns cioburile lumii
și le-a ordonat după lumină.
Fără teamă.
Fără verdict.

El nu judecă,
este începutul care nu exclude sfârșitul,
îl mângâie, îl dezarmează, îl reînvață să fie blând.
Iar gândul lui devine rugă.

Tot ce atinge prinde rădăcină,
fie că e piatră, fie că e suflet.
Lacrimile nu îl sperie
le adună ca pe semințe
și le așază în inimi goale.

Prin legământul nerostit cu Dumnezeu
ne salvează pentru că
refuză să uite.
Refuză să devină ceea ce suntem.

Rămâne pur, neînceput
Un altar viu
într-o lume care a uitat să îngenuncheze.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc , doamna Vasilisia! Cu drag vă astept comentariul de fiecare dată. Am corectat.

[Vasilisia Lazăr]

Copilăria durează toată viaţa. Ea se întoarce mereu pentru a însufleţi secţiuni mari ale vieţii de adult. Poeţii ne vor ajuta să găsim copilăria vie din noi, această lume permanentă, durabilă, de neclintit. Iar tu ai reușit.

creeat - creat

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc dim inimă,  domnule Alexandru. 

[bolache alexandru]

O lectură plăcută! Poate că ai dreptate și copilul e un altar! Foarte frumos!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Domnule Grig, mă bucură cuvintele dumneavoastră. Mulțumesc.

[Grig Salvan]

Copilul - altarul inocenței. Inocență care se pierde odată cu vârstele omului, dar care renaște proaspătă și vie în fiece copil care se naște. Copilăria rămâne astfel eterna revenire a lumii la inocență. Frumoase gânduri la sărbătoarea copilului, a celui ce-și trăiește copilăria și a celui ce-și retrăiește copilăria, așa cum suntem noi...

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc, domnule Tudor !

[Tudor Cicu]

Povestind despre copilărie „ca şi cum s-ar fi suit cu adevărat la ceruri”, într-o povestire scrisă pentru copii, Fănuș Neagu scria cu penița de aur a copilului, râzând cu chicote de toată acea harababură a întâmplărilor: „ieri l-a suit pe frate-su în spinarea câinelui, i-a legat picioarele cu o sfoară şi a luat câinele la bice”. Şi uite aşa trecem din poveste în amintirea unei zile în care ne-am regăsit iarăşi copiii de odinioară, acum, în poezia ta sobră, ca și cum ne-am fi înscris în noi o recucerire a timpului, pe care o datorăm mereu celor bătrâni: și vedem copilul ca pe un „altar viu” într-o lume care „ne salvează pentru că/refuză să uite” , dar a uitat să îngenuncheze... și să ierte. Un început care promite.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc din inimă, Ada, pentru cuvintele frumoase.

[Ada Nemescu]

Mă crezi sau nu, am citit și ochii s-au umplut de lacrimi! Cât de minunat *altar viu*... tot ce atinge prinde rădăcină...fie piatră sau suflet...

Îți cunosc fetițele din fotografii, la fel pe tine. Dar îți simt sensibilitatea, iubirea de mamă desăvârșită!

Un poem scris în ritmul bătăilor inimii, citit de mine la fel...

Îți mulțumesc pentru emoții, aDa