Dorință

[Vasilisia Lazăr]

(elidă)

Din soarele fierbinte rămas-a doar o șoaptă –
Ce vrea cu mine iarna, prin parcuri de mă poartă?

Aleea cea cu visuri de vânt e răscolită –
Ce vrea cu mine iarna, ce polițe-mi achită?

Se risipesc clepsidre în zvârcoliri de pleoape –
Ce vrea cu mine iarna, când tu nu-mi ești aproape?

Chemărilor arzânde, ecoul le răspunde –
Ce vrea cu mine iarna, în suflet, când te-ascunde?

[Grig Salvan]

O bijuterie lirică, dovedind încă și încă faptul că poezia se toarnă în forme frumoase ca orice lucrare de artă. Fiecare distih e o mică poezie în sine. Farmecul e sporit de acea interogație răscolitoare.

[bolache alexandru]

O poezie de pus în ramă despre iarnă, poate o iarnă a sufletului... Și sufletul are nevoie de o pauză ca și natura... O poezie ca un strigăt înăbușit...

[petrut dan]

Un poem deosebit! Parcă împrăștie o lumină caldă, misterioasă, compusă din aburii unei respirații poetice blânde, dar cu atât mai intense ce continuă în fiecare strofă la fel, fără accelerări sau opriri, netulburată și plină de încrederea că va ajunge la întrebare din final când lipsa persoanei iubite este pusă în legătură cu anotimpul  imprevizibil al iubirilor împărtășite, dar și al marilor despărțiri! Iarna, un martor imperturbabil care își continuă drumul printre întrebări și straturi de zăpadă ce acoperă totul! Frumos și elegant, my lady, o plăcere să te citesc!

[Tudor Cicu]

Elida: această poezie curată, suspinată! Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Iar de la maestrul Ion Roșioru am înțeles că, în elidă, fiecare vers pictează o imagine cu ajutorul cuvintelor, cât o poveste pe care un cititor le poate em>vedea> în minte ca urmare a propriei sale percepţii ori imaginații. Rima împerecheată din elide este de dorit în versificație deoarece înlesneşte perceperea cu uşurinţă a conţinutului, memorarea lui, fixarea pe retină a mesajului, care, pentru fiecare dintre noi are alte înţelesuri şi chei de descifrare a unor cuvinte precum: singurătate, iubire, dragoste, moarte, dorință, fericire... ș.a. Fără povestea ei elida n-ar fi decât un sunet sfâșietor de corn a unui poet care jelește „mierla din neagra pădure/a lui Trackl, simbolul ei de moarte și de frig” (cum ne sugerează poeta Valeria Manta Tăicuțu într-o poezie).

 

[gabriel cristea]

Versuri și metafore minunate! 

[chindea maria elena]

Mărturisesc că nu mă pricep la tehnica versificației clasice, n-am studiat-o pentru că mie nu mi se potrivesc deloc restricțiile ei, mi-ar bloca total erupțiile metaforice și nu voi îmbrăca nicicând straiul ei, chiar de nu voi fi considerată poet niciodată. Dar iubesc poezia în orice formă turnată, de aceea aloc mult timp introducerii de clasici în mediul virtual! Cred că am întâlnit de curând forma această poematică - elidă - la Nahabed Kuceak, de exemplu în poema „Meduza”. Și am mai văzut-o la câțiva clasici, deși n-aș putea să-i numesc acum. Cred că am încadrat corect, da nu-s sigură. Cum spuneam, am savurat poezia, clocotul ei, fără să fiu prea atentă la calapodul turnării. Îmi place muzicalitatea interogațiilor tale, zbaterile în pas de dans, eleganța forărilor prin sufletul uman! Felicitări!