Cei goi

[chindea maria elena]

 
atârnăm de ochi plăcuțe pe care scrie
„închis”
programul de funcționare
„reveniți mai târziu
peste o viață sau două ar fi cel mai indicat”

amerizarea în portalul vederii nu-i ușoară
lecțiile de protecția vieții
plătite cu sânge și rabatabile dimineți
oferă oarecare siguranță

deșertul usucă pupila

oasele voința de-a cântări nisipul cu talpa

urgent evacuăm dintre vertebre

piramidele

indiferent în ce punct cardinal înțepăm trăirea și dorul
facem reverențe grațioase timpului
și dacă ne hotărâm să exilăm în masă faraonii cu toate misterele
oceanele
și balenele care înghit lumina și macerează
carnea friabilă
vom putea face loc misterului

ochii noștri suferă de-o supradoză de realitate aproape mortală

singurul remediu
o golgotă înghițită cu toate răstignirile actuale
precum și cele prescrise

înălțarea așteaptă cuminte să ne îmbarce

[Nikol MerBreM]

,,Ochi au și nu văd", da, remediul nu poate fi decât cel menționat. Ce liniștitor că înălțarea ne așteaptă! Un poem dens, plin de semnificații din aria condiției umane! 

Drag,

Nikol

[Chris]

cei goi de continut! foarte frumos!

[Monica Pester]

Un poem cu o viziune aproape cuantica despre condiția umană. Nu despre cea obișnuită, desigur, ci despre partea suferindă și trecută prin furcile caudine ale omului. Ne însingurăm de multe ori, așteptând să ne putem lămuri rostul aici, poate peste o viață sau două. Sub viziunea evenimentelor triste,  la marginea vieții, trăite particular sau nu, putem desprinde câtă nevoie de protecție, eu i-aș spune, prevenție, avem. Acest portal al vederii, înțelegându-l ca pe o înțelepțire a omului  privind nevoile intime, lăuntrice ale corpului care ne trimite prin spații antice sau insuportabil de depărtate, tocmai ca să ne putem folosi puterea internă în reconstrucția noastră.

Supradoza de realitate este finalul luptei noastre care, prin suferință, străbate golgote nenumărate, așteptând ca lupta în care s-a înscris să- l îmbarce spre înălțare.

O confesiune de marcă, Gerra !

[petrut dan]

Un poem care cere multe instrumente pentru a putea fi redat/interpretat și un timp pe măsura abundenței, un poem ce pe măsura lecturii acumulează și obligă la exerciții de memorie pentru a intra în jocul său fecund, dar care își continuă netulburat parcursul indiferent de câte ''răstigniri actuale sau prescrise'' va mai fi nevoie, am citit cu interes!

[bolache alexandru]

O poezie care îndeamnă la meditație... Realitatea poate fi doar creația unui creier colectiv... Ca de obicei metafore interesante.

[Grig Salvan]

Un poem „greu”, dens de metafore și semnificații, încărcat de meditații asemeni unui eseu transpus liric. Care nu se dezvăluie doar la o primă lectură, e necesară o revenire și o pauză de citire la fiecare pasaj, o interpretare și reinterpretare ca un joc al semnificațiilor posibile.

[Amanda Spulber]

Eu înțeleg poezia ca pe o invitație, un indemn să privim dincolo de realitatea curentă. Deși aici nu reușesc să pricep "și dacă ne hotărâm să exilăm în masă faraonii cu toate misterele"... "vom putea face loc misterului". Adică e vorba de a deosebi ce e fals sau inutil mister de misterul autentic?
Nu mi-ar plăcea ca viața mea pe pământ să fie fără sfârșit. Dar mi-ar plăcea ca la final să aflu că a existat un sens, un rost pe care am reușit sau nu să îl înțeleg și să îl îndeplinesc. Poate adevărul e undeva la mijloc. Dar nu îmi dau seama care este media dintre neant și conviețuire/contopire cu o ființă supremă. Sau poate nu e nicio medie. Știu însă că am experimentat câteva premoniții minore. Nu cred că au fost simple coincidențe. Adică să visezi o persoană, la care nu te-ai mai gândit, și apoi să o întâlnești a doua zi, poate fi coincidență. Dar eu i-am visat și culoarea părului, și lungimea părului. Ambele diferite de cum le știam. Asta nu cred că e coincidență. De asta cred că e posibil să existe ceva dincolo de realitatea vizibilă, chiar dacă nu am cum să dovedesc asta. Sau poate greșesc în raționamentul meu. E greu de spus.

[Vasilisia Lazăr]

Și totuși rămân la convingerea că viața aceasta, cu bune și rele, cu lumini și umbre, cu termen de garanție, e singurul nostru dat. Rupţi iremediabil între „două eternităţi”, ne consolăm cu ideea că vom putea stăpâni timpul, doar că moartea mută timpul în afara oricărui spaţiu. Și... uite așa... fascinaţia scurtă a vieţii este maculată iremediabil de eternitatea vidă a morţii. Ne-ar trebui cel puţin două vieţi: una în care să învăţăm să trăim şi alta în care să învăţăm să murim. În una singură, le ratăm pe amândouă. Sincer, eu nu aștept nicio înălțare. Și nici nu doresc o viață eternă după. Dacă aș trăi veşnic, moartea ar deveni, probabil, singurul scop al vieţii. 

Dar poemul tău e unul bun, are cursivitate, ritm interior, metaforă puternică și mesaj. Ce am scris mai sus e doar părerea mea despre viață și moarte. Și oricum... nimeni nu deține adevărul absolut. Așadar, să ne trăim viața și să ne murim moartea.

Aprecieri!

„Cea mai înaltă şi mai tragică aspiraţie umană e cea a deducerii eternităţii sale din propria dispariţie” – Pentru a intra în eternitate, trebuie să lași ceva în urmă ta, ceva deosebit, un poem genial, un pod care leagă lumi și spații, o partitură care să fie interpretată mereu în marile săli de concerte, un leac împotriva cancerului, o lege fizică descoperită. Ceilalți oameni reprezintă doar o mică „piesă”, o „rotiță” care face ca mecanismul acestei lumi să meargă, iar când vom părăși această lume, vom mai fi poate amintiți de către nepoții noștri. Apoi, vor crește buruieni peste mormântul fiecăruia și doar o cruce roasă de timp și ploi va mai aminti că acolo a fost un trup îngropat. Însă nu regret dacă plec din această lume, ci mă gândesc că niciodată poate nu vom mai fi în aceeași „formulă” și niciodată nu ne vom mai vedea copiii creați de noi sau iubirile noastre. De aceea, omul a creat o ființă superioară, care se va ocupa de viața de dincolo de moarte și de trecerea fiecăruia într-o altă viață, din teamă de haos și din dificultatea de-a accepta faptul că nu mai există nimic după viața asta. Însă, tot omul a ales să „cadă în timp, în istorie” (E. Cioran) pentru că se plictisea în Rai în viața veșnică. Această „cădere” în timp a însemnat distrugerea lui Dumnezeu, de fapt și, drept urmare, a apărut și moartea.
Practic întreaga noastră viață și moarte este un deșert imens „pentru totdeauna” (O. Paler).

[Rădița Răpeanu]

ochii noștri suferă de-o supradoză de realitate aproape mortală"

O eră în care nădăjduim să nu ne fure guvernanții și înălțarea!
Dintotdeauna, Maria, profunzimea gândirii analitice și filozofice de care ai dat dovadă a scos la iveală geniul spiritului tău creator! Citit și tălmăcit, cu drag, RRR

[Mihai Katin]

uneori   realitatea  ne  anticipeaza  fantezia  si   perceptia  noastra  poate  deveni  la  limita  retinei    universale,sufletul  are  miraculoasa   alcatuire  a unei   prisme  in  care  lumina  se descompune  in  culori pe  care  ratiunea  noastra le  doreste...

cu   admiratie!