Curcubeul ascuns

[chindea maria elena]

 

cineva a pus prea mult în așteptare lumina

când mama a tras perdelele acestui delfinariu pentru mine

tăcerea orelor ce-mi adunau privirea curioasă din lucruri

mirosea de cele mai multe ori a iarnă

la pas traversam oameni de toate dimensiunile

voiam doar să-i întreb cum le mai este ziua aceasta fără puncte cardinale

ei plecau capetele debusolați de atingeri

nu vedeau fântânile nici mâinile mele ciutură de stele

tristă ca o ploaie de toamnă

tu mamă doar îmi notai pe acest străvechi  papirus al trupului

cum se prelingeau analfabeții pe sub ziduri

cât mai departe de ei înșiși

fără măcar să-și dea seama că uneori chipul li se infiltra în deșerturi

ca o buruiană otrăvitoare

 

erau greu de înțeles desele mișcări somnambule

irisul avea convulsii între gratii

fără credință oamenii pășeau peste conturul spaimelor alungit nefiresc

purtau halucinați un dor simplu și transparent la butoniera inimii

când ieșeau din iluzie urmăreau să nu-și rănească gleznele  

se prefăceau prost că trăiesc

tablouri pictate pe sticla incoloră a ochiului

priveau unghiul mort din colțul de paradis lăsat în paragină

și râdeau fals mamă când le creșteai ca un arbore

din oase

totul era un material didactic scris în chirilice de astre 

puii de om nu mai știau să-și citească sângele

ieșeau aburi din visele stoarse-n cerneluri de amieze toride

peste zăpezi incandescente pupila își coace

la capăt de fulger culorile

 

 

din adâncul cetaceului

ochiul omului trezește inima de sticlă topită a curcubeului

[Chris]

foarte frumos, Gerra!

[Gabriela Raucă]

Am citit cu mare drag, savurând imaginile create de acest poem metaforă. Foarte frumos!

[Nikol MerBreM]

Un poem profund, dar trist, îmi pare, cu două lumi separate, lumea interioară a eului liric și lumea înconjurătoare percepută de eul liric. Cunoaștem această lume înconjurătoare prin intermediul mamei care ne naște și trage pentru noi perdelele acestui delfinariu imens-lumea, populat cu oameni care au uitat cine sunt cu adevărat, ,,au uitat să-și citească sângele", prefăcându-se doar că trăiesc, ,,purtând doar un dor la butoniera inimii". Lumea văzută prin ochiul pur al celui ce o descoperă pentru prima dată pare o lume distopică, însingurată, după gratii, fără puncte cardinale, o lume incapabilă să înțeleagă amprenta interioară a celuilalt. Dar partea de final pare că aduce un dram de optimism, undeva, lumina pare că se pregătește din nou de culoare...Mă întreb și dacă ,,mama care crește ca un arbore din oase" tinde să întruchipeze mai mult decât ideea de mamă lumească, adică un fel de Pachamama. Nu știu cât de departe sunt cu percepția mea de punctul de naștere al poemului, dar așa s-a rotunjit el în ochiul meu și m-am bucurat de el. Un poem ce mustește de metafore ieșite din ,,mâinile - ciutură de stele". Superb!

Drag,

Nikol

[bolache alexandru]

O poezie în care metaforele, puternice de altfel, îngreunează pe alocuri sensul. O poezie despre mamă pe care am citit-o cu plăcere!

[petrut dan]

Un poem care nu prea îți dă timp să respiri, cu imagini frumoase precum cea din versul

''râdeau fals mamă când le creșteai ca un arbore

din oase'', cu plăcerea lecturii!

[Vasilisia Lazăr]

Frumos, dar uneori cred că duci metafora la extrem.

Drag!

[Rădița Răpeanu]

Toată poezia ta, poate fi o disertație despre acceptare! Ești profundă Maria, m-ai plimbat prin toate stările și culorile sufletești!

'în cuptorul din tâmplă lumina se infiltrează tainic
în toate pliurile duhului"
Mulțumesc!

[Mihai Katin]

este o alta stare a fiintei umane trecuta prin prismele unor perceptii metaforice ce ne ajuta sa fim demni supravietuitori ai lui Iona sau doar sa incercam ai simti adrenalina cand
din adâncul cetaceului

ochiul omului trezește inima de sticlă topită a curcubeului