Casa cu veranda îndoliată

[Nădejde Angelina]

La această adresă,
nu locuieşte nimeni...
Obosit, soarele mângâie
amprente lăsate pe  ferestrele
ce-au ferecat dureri.
În nopţi ce dor, netulburând tăceri,
 luna, minunată balerină  a cerului,
păşeşte încet peste zidurile
sprijinite doar în temelia cu amintiri.
La această adresă, cândva, în marş nupţial,
a poposit dragostea în veşmânt de sărbătoare

şi braţele pline cu flori.
Îngeri cu zâmbetul cât jumătate de cer
jucau şotron cu tristeţile trecătorilor.
În valsul primăverii, flori de cireş
albeau strada copilăriei cu petale de lumină.
Printre zorele, vrăjiţi de bucuria celor ce locuiau acolo,
ochi lacomi de viaţă furau
clipe de magie.
La acesată adresă,
ca şi cum  nimeni n-ar fi locuit vreodată,
liniştea provoacă durere.
Vândută ca orice marfă,
a devenit un mormânt profanat.
Îngenuncheat, ultimul fir de iederă
îşi caută rădăcina.
Toamna vântură steagurile morţii peste
umbrele celor ce încearcă să găsească
casa cu verandă.

[Nădejde Angelina]

Mulţumesc, Corina! Mi-a fost tare dor de voi!

[Nădejde Angelina]

Domnule da Coza, mulţumesc!

[Nădejde Angelina]

Doamna Sofia, vă mulţumesc! Eu am încercat, dar atât am reuşit!

[Corina Militaru]

Am poposit cu drag! :)

[Ion Lazăr da Coza]

netulburând 

Fără punct după cer.

Sugestie: fir > curpen

Amintind cumva de „Enigma Otiliei”, poezia înclină, într-adevăr, mult spre epic. Totuși ai câteva metafore lirice.

da Coza

[Sofia Sincă]

Romantic, nostalgic dar epic. Lirismul se găsește doar în epitete. În rest e o poveste despre casa rămasă singură.

Am trecut pe aici,

Sofy