Cât mai este încă iarbă

[ovidiu]

Cărțile țin timpul pe loc,

iar eu îl caut în fiecare rând,

în fiecare vers care respiră trecutul.

Cu nerăbdare aștept

să văd cum copilul din mine

se cațără din nou în copaci,

evadat din colțurile minții mele.

Rebel, își caută refugiul

într-o lume pe care doar el o mai știe.

Din umbră îl urmăresc,

ca și cum inima mea ar încerca

să-și regăsească propria copilărie.

În diminețile cu ploaie adorm

cu geamul deschis,

lăsând vântul să-mi aducă înapoi

un alt timp,

în care doar eram.

Lumea încă nu învățase

să crească frumos.

[Vasilisia Lazăr]

Ovidiu, poemul acesta respiră mai multă poezie decât poveste. Imaginile sunt așezate cu delicatețe, iar nostalgia copilăriei nu este explicată, ci sugerată prin gesturi și stări care ating firesc cititorul. Finalul lasă deschis un spațiu de reflecție și dă textului profunzime. Simt aici un pas înainte spre o poezie mai concentrată, mai sugestivă și mai aproape de ceea ce rămâne nerostit. 

O mică observație: titlul „Cât mai este încă iarbă” îmi place, dar, în poemul de față, iarba nu mai devine un simbol activ. Ea promite o direcție pe care textul o urmează doar foarte puțin. Dacă ai integra mai pregnant iarba în universul poemului sau ai găsi un titlu mai apropiat de nucleul lui (copilul, timpul, cărțile, dimineața cu ploaie), cred că textul ar câștiga și mai mult în unitate. Sau poate nu am înțeles eu...

[Mihaela Popa]

nostalgic, plăcut

[Grig Salvan]

Cu toții trăim acel „flashback in time”, întoarcere în timp, asemeni lui Proust „în căutarea timpului pierdut”, mai ales după o anumită vârstă întoarcerile sunt tot mai profunde, mai grave, mai dramatice. Un tex plin de nostalgie și dor d ecopilărie.

[Chris]

frumos! mai ales finalul..

[Stanescu Valentin]

Frumos spus!