Mama care aștepta lumina

[ovidiu]

S‑a apropiat încet,

Cu pași care nu voiau să rupă

Fragila liniște

A unei familii strânse în praful drumului.

Cățelușa și‑a ridicat capul.

O clipă — atât cât să lase speranța

Să‑i aprindă ochii stinși.

Nu era omul pe care îl așteptase,

Dar era cineva.

Cineva care se oprise.

Cineva care o văzuse.

Nu s‑a ridicat.

Știa prea bine că nu toate mâinile mângâie,

Nu toți oamenii rămân,

Nu toate privirile știu să fie calde.

Dar omul a îngenuncheat.

Nu a întins mâna,

Nu a cerut nimic.

Doar a privit‑o.

Și în tăcerea aceea

A înțeles totul.

Coastele sub blana subțire,

Oboseala care îi atârna în privire,

Puii lipiți de ea

Ca niște semințe de viață

Care încă mai credeau în căldură.

Atunci inima lui s‑a frânt.

Nu vedea un câine abandonat.

Vedea o mamă.

O mamă care luptase singură,

Care își dăduse hrana,

Somnul,

Puterea,

Pentru cei mici.

S‑a întors cu apă și mâncare.

Mirosul a trezit puii,

Dar ea a rămas pe loc.

Mai întâi ei.

Întotdeauna ei.

Abia când i‑a văzut mâncând,

S‑a apropiat și ea,

Cu sfială,

Cu foame,

Cu o demnitate sfâșiată.

În seara aceea, omul nu a plecat.

Nu putea.

A sunat, a cerut ajutor,

Și câteva ore mai târziu

Salvarea a venit.

Cățelușa s‑a retras lângă pui,

Nu ca să lupte,

Ci ca să îi păzească.

Voluntarii au vorbit încet,

Cu răbdare,

Până când, pentru prima dată

După mult prea mult timp,

Și‑a lăsat capul în jos.

Ca o rugă:

„Sunt obosită… ajutați‑ne.”

Au ridicat puii,

Iar ea i‑a urmărit cu ochii mari,

Fără teamă,

Fără împotrivire.

Când a venit rândul ei,

S‑a ridicat greu,

Cu picioarele tremurând,

Dar a mers.

Pentru că ei mergeau.

Drumul spre clinică

A fost primul drum

Pe care nu l‑a mai privit înapoi.

Nu a mai așteptat pe nimeni.

Nu a mai sperat în cineva.

Poate doar în ceva:

O șansă.

Medicii au văzut adevărul:

Deshidratare,

Foame,

Epuizare.

Un trup ținut în viață

Doar de voința

De a fi mamă.

Și totuși, răspunsul era simplu.

Atât de simplu încât doare:

Dragostea.

[Chris]

tabloul este emotionant, mai ales pentru iubitorii de animale. numai ca textul acesta este prea povestit - cel putin pentru mine. 

[Vasilisia Lazăr]

Pentru că am fost foarte prinsă cu școala și alte activități, nu am mai putut fi atât de activă pe site (sper să pot activa de acum înainte), motiv pentru care mi-au scăpat anumite lucruri care s-au întâmplat pe aici. E postat și deasupra poeziei, și imediat în dreapta în casetă roșie, scrie mare și clar: 

Așadar, niciun autor nu are voie să aibă mai mult de TREI poezii pe pagina de start. Aveați CINCI, așa că am șters două. Deci, în cele 20 de titluri vizibile pe pagina principală, nu trebuie să se regăsească mai mult de trei titluri de autor. Și nu mai mult de o postare pe zi. Vă rog mult să respectați Regulamentul! În acest ritm, riscăm să apară doar numele unui singur autor când deschidem site-ul.

[Vasilisia Lazăr]

Textul tău, Ovidiu, este, fără îndoială, emoționant. Povestea este puternică, iar mesajul este unul care atinge imediat sensibilitatea cititorului. Dar, din punct de vedere poetic, eu simt că predomină narațiunea. Poezia începe, de multe ori, acolo unde povestea se oprește. Și tu știi asta.

[ovidiu]

Mulțumesc Valentin!  Stiu ce înseamnă aceasta durere mai mult nu pot vorbi. Multa considerație! 

[Stanescu Valentin]

Ovidiu, iată o dimineaţă în care am plâns. Am plâns cu durerea pe care am îndurat-o în 3 septembrie anul trecut când cel mai iubit dintre căţeii mei s-a stins în braţele mele iar când i-a plecat sufletul am fost electrocutat prin braţul stâng catre inimă în timp ce îl mângâiam pe cap... Poezia ta despre dragostea fiinţelor dintre noi şi de lângă noi trebuia să se fi ivit dintr-o experienţă personală. Nu cred că ţi-a ieşit aşa dintr-o dată când ai pus mâna pe un pix sau degetele pe tastele calculatorului. Ai admiraţia mea şi pentru această poezie!