cântec din tranșee

[Tudor Cicu]

cântec din tranșee

 

stăm parcă de veacuri aici în tranșee

unde ne-am trezit doar cu cerul pe noi

și cu stele făclii pe Calea Lactee;

și îți scriu... chiar din prima zi de război!

 

parcă ieri să fi fost: grăbite persoane –

o pală de vânt, suflând frunze pe drum,

trenul ca de plumb cu acele vagoane...

și-un acordeon pe-un peron plin de fum...

 

țin scrisoarea în pumni și mă strâng în manta

chiar și un câine s-ar preface covrig;

ți-aș trimite-o cu-n sol, însă vezi draga mea

nu-i nimeni în jur, prin tranșee-i doar frig.

 

și privesc ca la semn cum mai cade o stea...

dar nimeni pe-aici, că aceea precis

se va și nimeri dintre toate a mea,

ori poate din leagăn atât mi-a fost scris.

[Tudor Cicu]

Cornaciu Nicoleta Ramona: Stă scris în cartea sfântă: „Ci în legea  Domnului  e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea” (Psalmi cap. 1/v.2).  Tolstoi, spre exemplu, cunoștea bine Biblia de vreme ce personajele sale, de multe ori, îi răstălmăcesc învățăturile. Iat-o pe Maria Dimitrievna, aflată în vizită la familia Rostov spunând la un moment dat: „Toate-s cu voia Domnului; poți muri acasă pe cuptor și poți scăpa din focul războiului, dacă vrea Dumnezeu”. Imensa și luminoasa cometă a anului 1812, văzută de Pierre Bezuhov – tot din finalul romanului lui Tolstoi despre care, iată, am amintit - (și despre care se credea în popor că prevestește grozăvii de tot felul și sfîrșitul lumii) avea să-i lumineze lui calea spre o nouă viață (știi că scenei respective îi urmează, în roman, căsătoria lui Pierre cu Natașa.) Poate între aceste două cumpene, moartea sau o nouă viață, stă în mintea soldatului cuibărit în tranșee... și soarta lui.

[Tudor Cicu]

Mihai Katin: Ați reprodus această strofă finală asupra căreia o să mă aplec un pic. Privind cerul și puzderia de stele, mă întrebam, copil fiind, ce pot fi acele sclipiri îndepărtate, iar mama spunea că numai Dumnezeu știe ce candele nevăzute atârnau acolo sus, care nu se sting niciodată, pentru că, spunea ea, lumina lor veghează la sufletele noastre. De aceea, atunci când cade câte o stea, aceea e lumina acelei candele care se stinge odată cu sufletul celui plecat de pe pământ. Nevăzătoare, mama avea credința ei. Despre război, tata nu povestea niciodată. Se întorsese, pe jos, la începutul anului 1946, din munții Tatra, până unde spunea că ajunseseră ai lui și rușii aruncaseră steagul de pe clădirea Reichstagului, anunțând capitularea Germaniei. Îl mai întrebam, uneori, cum era acolo pe front în tranșee și dacă se rugau lui Dumnezeu. Îmi spunea că în tranșee nu se simțeau părăsiți de Dumnezeu și că acea aparentă părăsire pe care o simțeau unii dinaintea atacului era semnul existenței și dragostei Lui, sau poate cumpăna când în viață vine momentul de a te îndoi de existența Lui. Nedumeriri care să te conducă la marea constatare: dacă Dumnezeu îți pare absent în lume, este doar pentru a înțelege că este prezent înlăuntrul nostru.  

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Un cântec, ce-mi îngheață sângele.  Am citit cu plăcere.

[Mihai Katin]

da,viata ne  este  o   lupta  si  suntem  in razboaie  ascunse  subtil  trimisi  rand  pe  rand  ,iar  aceasta  transee ca  ultimul   semn  al  unui   invizibil   front   pe  care  semnul   destinului pare atat  de  fragil:

și privesc ca la semn cum mai cade o stea...

dar nimeni pe-aici, că aceea precis

se va și nimeri dintre toate a mea,

ori poate din leagăn atât mi-a fost scris.   cu   multa  pretuire!~