Altar

[Mirela Cocheci]

Printre ziduri, o lumină sparge lacăte și zale,
Umbrele devin scliplire diafană, de safir,
Iar odaia-ntunecată,-n toate colțurile sale,
Se preschimbă în jertfelnic, cu miros suav de mir.

Plăsmuirile urlânde-n mintea rece și mireană
Tac, și-o lacrimă fierbinte se prelinge pe obraz,
Temnița își schimbă rostul și acum se cheamă "strană",
Mii de picuri de speranță strălucesc în ochiul treaz.

Peste creștetul fierbinte curge-o ploaie de lumină,
Se revarsă rânduri, rânduri, se aprinde iar și iar,
Liniștea se lasa-n văluri pe genunchii ce se-nclină
În ungherul din odaia prefacută în altar.

[Mihai Katin]

suferinta  ce  in extremis  devine  patologica  transforma   ratiunea   nu  doar  umana  ci  pe aceea   spatiala  intr-un  spatiu    sacru,este  o  intrebare ,de ce  trebuie  atat  de multa  suferinta  caci   oricat  ar  fi  metaforizata  ea  la un moment  dat  eviscereaza   eul  si  dincolo nu  este  decat  o  lunga si  infinita  plaja  alba  a tacerii...

cu  pretuire!

[Mirela Cocheci]

Multumesc frumos, Monica Pester si gina zaharia! Prețuire!

[gina zaharia]

Ruga și liniștea au templul lor, împreună urcă scările spre lumină.

Am citit cu plăcere.

[Monica Pester]

Atmosferă impresionantă , dozată în creștere pentru a mări emoția iluminării, a primirii cuvântului sfânt într-un loc unde nu mai existau speranțe !

Răscolitor !

Felicitări !