aici vorbeam eu cu duzii

[Tudor Cicu]

aici vorbeam eu cu duzii

 

aș fi vrut să le strig cosașilor de pe deal: m-am întors!

și erau semne că vă sunt pe aproape

dar e un viscol în mine, mamă!

parcă n-aș avea nici un fel de trecut.

aici își legăna sora mea păpușile ei de porumb

tot aici vorbeam eu cu duzii

întrebându-i de ce bat în ferești.

acum tufele au crescut pe ziduri

iedera aleargă nestingherită spre acoperiș

hornul din chirpici se destramă printre urzici

respirând atâta nepăsare.

dar unde e, mamă, casa noastră?

pe trepte zornăie cioburi și frunze

mă întreb dacă toate astea nu sunt cumva povești.

mă opresc, rămân ca un salcâm în poartă

și e atâta tăcere în jur

cineva parcă ar chema umbra morților noștri la masă

dar cui îi mai pasă!

caut prin buzunare fotografia în care mă țineai în brațe

unde am pus-o?...

ursita nu venise încă la geam când vorbeam eu cu duzii

poate că numai odată la o mie de ani

ajunge și la noi, spuneai

și mă trezesc strigând: „O, nu!”

tu știi că mi-a fost teamă să deschid ușa, bâjbâi

de plumb îmi simt ochii. tac;

trântesc poarta și ajung în stradă

mă urmărește gândul tău mamă

dar tu treci ușor... acolo sus

lumânarea din palma ta, iată, aprinde stelele.

[Nuta Craciun]

 

 Frumoase sensuri emoționale, de o mare încărcătură și valoare poetică. Am tresărit dureros la versul: ”dar e un viscol în mine, mamă!”. Am citit comentariile și răspunsurile dumneavoastră la comentarii și m-am îmbogățit, mulțumesc!  

[Tudor Cicu]

Alex Bolache: Bunicii noștri, când eram mici, ne spuneau că sufletele strămoşilor care sălăşluiesc în prajma noastră, pentru a ne ocroti, sunt gata să-şi ia zborul o dată cu noi la despărțirea de locurile unde ne-am născut, dacă nu, unele au şi făcut-o demult. Sau poate că revenirea noastră în locurile unde ne-am născut e doar calea prin care ei ne îndeamnă la o nouă aventură romanţioasă? Şi de ce romanţioasă la urma urmei... Să-l ascultăm pe Polonius (din Hamlet) când spune: „Fata mea,/Nu lua drept foc lucirile acestea,/Căci ard făr’ să-ncălzească şi se sting”. Iar noi, nu-i așa, nu trebuie să le lăsăm niciodată să se stingă.

[Tudor Cicu]

Gabriel Cristea: Așa cred și eu, ca poetul să fie mereu în căutare de noi orizonturi poetice. Dacă la Nichita Stănescu „totul devenea departe/ca inima înainte de moarte”, la mine, probabil, aceasta vine din dorinţa de a invoca continuu căi şi punţi în memorie. Ca și cum pui la gură bucata de corn şi imiţi partea nevăzută a sufletului. Proiecţia trecerii unui poet prin această lume, cu coordonate de spaţiu şi timp reale e să ardă în acele mormane de ruine psihologice: amintirile (de care spunea Freud) și să reconstituie totul, totul pe acele ruine. Aveți prețuirea mea.

[Tudor Cicu]

Mihai Katin: Numai cine n-a părăsit (poate pentru totdeauna) locurile natale nu simte şi nu are astfel de vise. Să te mai încarci cu energia locurilor acelea (în care nu lucruri simple şi neînsemnate s-au întâmplat) e ceea ce se poate desprinde uneori și din țârâitul prelung al greierilor în iarba cosită pe care, pesemne, o auzeau cosașii acolo pe deal. Păcat că lângă noi nu le mai avem pe mamele noastre să ne răstălmăcească toate acestea. Cine înţelege are multe de învăţat, încă, din aceste reîntoarceri la memoria pe care o salut în felul meu: Saal-am aleyckum! Or, cum v-ar fi salutat poetul din vechime pe toţi: ,,Ş-un glas solemn atunci s-a auzit/ şi cerul şi infernul sunt în tine” (Omar Khayyam). „Restul e tăcere…”, au fost cuvintele lui Hamlet, murind.

 

[bolache alexandru]

O poezie tristă cu aer nostalgic. Timpul lasă urme adânci pe pământ și în suflet!

[gabriel cristea]

De ar putea ruinele vorbi, poemele s-ar cuibări în palmă, precum stele... 

[Mihai Katin]

este  drama   reintoarcerii8  in  locurile   initiale si  de initiere   ,in  spatiul   mitic  al   copilariei  care  acum pare   a fi   trecut  printr-un  mileniu   de   singuratate,este  o  drama  caci   altfel   nu  ar avea  cum   sa fie  aceasta perceptie  a  disiparii  umanului  in   permanenta  evolutie   vegetala,este  ca si  cum  cineva  ne-ar  sterge  reperele si   nu  ne  mai ramane  decat   o   certitudine  celesta:

trântesc poarta și ajung în stradă

mă urmărește gândul tău mamă

dar tu treci ușor... acolo sus

lumânarea din palma ta, iată, aprinde stelele.