... de toamnă

[Blăjan Ovidiu]

Câtă toamnă uită vântul prin păduri,

Măturând poteca cu frunziș de muri?

Tulburând izvorul plâns peste răzor,

Câtă ploaie cerne vina unui nor?

 

Ce îndemn urmează consacratul val

Să tivescă toamna frunzele în mal?

Fulgerând  în stâncă, cer de vreme rea,

Cătă împăcare murmură sub ea?!

 

Rupt de vreo părere, tac și îmi asum -

La fel cum ar arde focul fără fum.

 Dojenit de vreme, însă mai rămân

Să petrec în lunca cu miros de fân.

 

Iar din întâmplare dacă vreun cuvânt

Și-a pierut silaba în purtări de vânt,

Caut cu privirea sensuri fără rost

Acceptând ideea că nu sunt ce-am fost.

[Vasilisia Lazăr]

Frumos! Mai vrem!

[Mihaela Popa]

poteca cu/lunca cu trebuie modificate cumva

cacofoniile admise în limba româna sunt: Ion Luca Caragiale, Biserica Catolică, Tactica Cavalerească, muzica clasică și , probabil, Banca Comercială... :)

cu prietenie, Mihaela

[Ion Lazăr da Coza]

poteca cu

tivească

lunca cu  

Virgulă înainte de însă, nu după.

Interesant.

da Coza

[Blăjan Ovidiu]

Vă mulțumesc!

[Sofia Sincă]

Cum spune și titlul, de toamnă ca și anotimp și a timpului metafizic, toamna vieții. Temă respectată, metaforele, cu fiecare sens atribuit rolului, o toamnă personificată.

Sună bine poezia, dar s-au folosit cam multe gerunzii.

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Mihaela Suciu]

Acceptarea ca o împăcare cu sinele. Fain!

Aş pune ,,?'' după fum.

[Laura H.]

Cătă - câtă

vre-un - vreun

Toamnă „înăuntru” și afară. Îmi place această poezie.