preludiu în E minor

[Vasilisia Lazăr]

dimineața se-ntinde leneșă fără idei

ne consumăm ultimul rest de iubire

 

fericirea are viață scurtă îți spun

ea se întâmplă o dată

numai durerea de mai multe ori

 

o geometrie a infinitului din tine

prinde contur pe gleznele mele

ceasul de la palat bate de șase ori

 

de ce ți-e teamă

lasă viața să te rupă în bucăți

privește-le apoi cum dansează în aer

 

te voi iubi cum nu te-a iubit nimeni

 

se-aude un pian undeva departe

sângele nostru acoperă muzica încet precaut

moartea așteaptă la marginea unei șosele cu soare

[Ana-Maria Butuza]

Mi-a plăcut mult atmosfera, este intensă. E o poezie care pare să curgă liniștit, dar doare puțin. Finalul e superb – „moartea așteaptă la marginea unei șosele cu soare” m-a urmărit și după ce am închis textul. Felicitări!👏

[Vasilisia Lazăr]

Frumoase cuvinte, domnule Katin! Vă mulțumesc cu recunoștință!

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc mult, Nicoleta! Mă bucură mult perspectiva prin care ai citit poezia mea și simbolistica atribuită. Un comentariu care m-a bucurat. Cu mulțumiri alese!

[Vasilisia Lazăr]

Frumoase și adevărate cuvinte, Monica. Mulțumesc pentru această decriptare! Cu multă prețuire!

[Vasilisia Lazăr]

Ce comentariu absolut remarcabil ați făcut, domnule Cicu, l-am citit de mai multe ori! Aveți toată admirația și considerația mea! Când am scris acest poem, eram tristă (de fapt, eu sunt tristă mai mereu), însuși titlul am dorit să sugereze o tonalitate tristă, caracterizată de tonul minor, care accentuează sentimentul de melancolie, la fel și începutul care am dorit să indice o resursă emoțională epuizată, accentuând sentimentul de pierdere. Poate părea fragmentar, dar în mintea mea totul avea legătură. Am încercat, nu știu dacă mi-a și reușit, să sugerez conexiunea profundă și complexă dintre două persoane, cu sensul de eternitate sau continuitate și faptul că aceasta poate exista chiar și după moarte. E un stil mai diferit, e drept, dar cred că poezia trebuie să conțină cât mai puține cuvinte care să aibă o multitudine de sensuri, poate de aceea folosesc mai des versul liber, înlăturând astfel un anumit balast care mi l-ar impune canoanele prozodice. Vă mulțumesc încă o dată!

[Tudor Cicu]

Când poezia concretă, atât cât a putut ea fi înțeleasă prin ruperea cuvintelor și propozițiilor în locuri neașteptate, a luat locul fragmentarismului venit în sprijinul ideii de a ajuta la transmiterea sensului și frumuseții în rostire, critica a anunțat ideea de coeziune între felul cum trăiești și poezia pe care o scrii. Dar acest „preludiu în E minor” al tău, vine ca un vis. Și dacă „visele sunt create de rămășițele zilei de ieri” (după Freud), prin vis poetul îi atribuie escapismului intertextual noi valențe (din cele văzute în vise și coșmaruri), spre a-și transporta cititorul într-o călătorie halucinatorie, martor fiindu-i doar „paznicul nevăzut”, pus să ne apere de acest zbucium al zilei. Și preludiul acestui vis începe tocmai în dimineața care „se-ntinde leneșă” pentru a-și consuma „ultimul rest de iubire”, nu atât pentru a puncta ce „viață scurtă” are fericirea, cât a ne induce o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului, ceva mai tulburător decât realitatea. Și ce poate fi mai presus de iubire? Viața care dansează în aer? Sau în acest context realist și hiper-reflexiv pe tema fricii că „moartea stă și ea la pândă”, poezia se asociază în mințile noastre cu stări tulburi, confuze, despre o altfel de realitate pe care abia o respirăm? Nu există decât un fior indus de poezie care să ne situeze și pe noi (ca cititori) în spațiul lumesc din care facem și noi parte. Înțelegem că poezia fragmentariului are un alt chip de a modela cuvântul. Pe fondul îndepărtat al unui pian care se aude, undeva departe, muzica va fi acoperită precaut de liniștirea spiritelor noastre zbuciumate. Și poeta știe că a ales calea de a-și face cunoscut „strigătul interior”, în această lume care reprezintă și pentru noi o rețea de comunicare pentru cititor, adică, mai pe înțeles, comunicând adevărul momentului din finalul poemului. Așa cum e construit, poemul este constituit din „firimituri” de viață sub forma unor secvențe cinematografice gen flick flash-uri, iar căutările ei poetice își vor o privire focalizată pe reflecția unui transfer de substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului concret. Versul la care recurge e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite. Și spun asta pentru că fosforescența imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană. Cu alte cuvinte avem imaginea unei poete care deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale cu o variantă de alegere a unui drum concret în poezie, iar cel care lecturează textul strecoară narativul epic prin sita înțelegerii lui.

[Monica Pester]

O iubire profundă. aproape ireală, când, într-un balans apoteotic, viața întâlnește moartea predându-se în totalitate, fericirea și durerea luâdu-și rolurile inversate.

Senzația de ireal dă iubirii locul în veșnicie, precum sângele acompaniază definitoriu un pian.

Minunat.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Un poem simbolic, în care timpul este subiectiv.

Acceptare totală a vieții, cu tot cu durerea ei.

„bucățile” care dansează în aer pot simboliza renașterea, frumusețea haosului.

„se-aude un pian undeva departe

sângele nostru acoperă muzica” - sunetul pianului – simbol al sensibilității, al emoției, iar sângele – simbol al pasiunii, al durerii profunde.

Iubirea este văzută ca singura formă de mântuire, de alinare – dar și ca o excepție rară, unică, poate chiar imposibilă. ”moartea așteaptă”. Versuri  profunde.

[Mihai Katin]

de ce ți-e teamă

lasă viața să te rupă în bucăți

privește-le apoi cum dansează în aer  un modus vivendi metaforic  care se vrea de fapt o paradigma a realității ce se compune din fragmentarea  noastră  atât temporala cat și afectiva  pentru ca doar astfel  putem percepe acea stare aproape mistica  în care:

se-aude un pian undeva departe

sângele nostru acoperă muzica încet precaut

moartea așteaptă la marginea unei șosele cu soare....lirismul   este cu  adevărat  o  stranie oglinda a durerii sufletești