Regăsire

[Stanescu Valentin]

 

                                                        învelişul vorbei mele se deschide să te bucuri

                                                   ea apare ca o floare căutând raza de soare

                                             ce din vorba ta răsare şi zboară ca nişte fluturi

                                        să rupem din noi tăcerea să uităm tot ce ne doare

                                        am ars mii şi mii secunde fiecare-n altă parte

                                             din cenuşa lor să iasă muguri tari ai regăsirii

                                                  gândurile să se-adune şi să scriem altă carte

                                                       pentru vremea ce-o să fie plaiul tandru al iubirii...

                                                                             Valentin Stănescu

 

 

clipele ca nişte fluturi umplu golul dintre noi

     singuri am rămas o vreme iar acum ne este frică

          de-ntâlnirea ce aduce timpul nostru înapoi

               niciunul nu vrea să tacă niciunul nu vrea să zică

                    să fac dragoste cu umbra ce-o arunci în val de mare

                         am să mă arunc în apă să te prind de mâna stângă

                         tu să mă cuprinzi cu dreapta cât mai  strâns de cingătoare

                     să-ţi sărut buza sărată dintr-o dungă-n altă dungă

                să ne ridicăm din mare într-un salt de regăsire

          să plutim fără de aripi printre nori şi albatroşi

     şi să coborâm pe plajă printre fire de iubire

respirând cuvinte tandre şi să fim din nou frumoşi.

[Stanescu Valentin]

Tudor, pentru mine starea  de poezie este ceva rar dar instantaneu. Viaţa, ca poezie, îmi pare ca o soluţie concentrată în care un nimic devine centrul de cristalizare al unei superbe aglomerări de cristale. Acel ceva, ca un nimic, este inspiraţia care se agaţă de o clipă, de o frunză, de un căţel, de o stea, de un vis, de un zâmbet... Poate fi trăită această stare de poezie odată sau de mai multe ori pe zi sau mai rar, după mai multe zile. Ceea ce scriu în primul moment rămâne în forma brută, rareori revin către finisare. Îmi pare că diluez starea, că pierd din momentul de de împlinire. Recunosc faptul că nu am fost un cititor de sute de cărţi. Poate că altfel aş fi scris. Acum nu mă preocupă dacă ceea ce scriu este chiar poezie unanim acceptată de critica avizată dar scriu şi scriu când îmi vine. Este ca o descătuşare a unui ceva interior.

Îmi amintesc de ultimul an de liceu când eram îndrăgostit de o fată din primul an de liceu. Scriam poezii scurte de dragoste. La un moment dat am primit de la ea o poezie, care era chiar poezie. Am rămas surprins plăcut pentru multă vreme. Nu mi-a declarat că erau versurile unui poet recunoscut dar pe care nu le citisem... Peste ani când am întâlnit acele versuri am rămas din nou surprins de data asta nu tocmai plăcut...

[Tudor Cicu]

Acum, în loc să vorbesc despre poemul tău, iată la ce trimiteri mă poartă memoria. Uneori să spui adevărul, e curată nebunie. Am făcut asta când eram liceean. I-am spus unei fete, câteva versuri ale poetului rus, Serghei Esenin: „Pentru ce ești tristă și amar zâmbești/Dragă-mi este alta, tu de loc nu-mi ești!” Nu-l citise pe Esenin. A crezut că-s versurile mele și m-a urât pentru această mărturisire. Visa să-i scriu o poezie (cum e a ta, pesemne), dedicată numai ei. Peste mulţi ani, oho! (tare mulţi), altă nebunie! Mi-am zis: ce-ar fi să scriu o carte de poezie împreună cu cineva, ca un intermezzo poetic? Apoi am început să visez tot mai mult. Ce-ar fi să caut pe cineva, de la foarte mari distanțe și să cred cu tărie în talentul acesteia? Apoi mi-am spus că talentul poate fi doar impresia că spui ceva. Dar o stare de revelație posibilă trebuie că am avut când am găsit pe facebook, un poem al ei. Poezia ei devenise o pură pregătire pentru spunerea cuiva, când am devenit cititorul sau ascultătorul ei ideal. I-am mărturisit toate astea. Mi-a răspuns, în sfârșit! O, zei! Pentru ea totul curgea, prin poezie, în tot, trupul cu care se dăruia poeziei. Devenise un arbore care zboară, iar gândul o flacără care mocnea. La urma urmelor poetul (mi-am zis) trece prin lume ca printr-un flux făcut din răsfrângeri. Da‘ dacă va simți că e un joc viclean, mincinos, plin de spini aruncați în calea ei? Ce a urmat... pesemne mai sunt urme (și acum) prin poeziile mele. Un fel de:  „am ars mii şi mii secunde fiecare-n altă parte”, fiindcă  „singuri am rămas o vreme iar acum ne este frică/de-ntâlnirea ce aduce timpul nostru înapoi”.