cântec de pierzanie

[Tudor Cicu]

cântec de pierzanie

 

de-aș fi strigat la tine, oare la noi la ușă

e tras până la capăt prin lanțuri și zăvorul?

că mă pândește moartea cu ochi ca de păpușă

să tragă când îi vine, sub noi, cu sârg covorul.

 

te rog  (mi-o spui din suflet), să fac cum cred mai bine

să las și cartea unde, convins, Sancho mai scrie

stăpânului scrisoare, cum s-ar jertfi pe sine

când toate-s doar iluzii și multă fantezie.

 

ca să-mi alung furia, chiar nu observ cocorii

cum nu mai vin în țară și zboară în derivă,

iar moartea-n prag așteaptă să nu ne-apuce zorii

ca să-și încerce coasa de-o vreme inactivă?

 

îți văd privirea rece, nici gând ca să mă soarbă

când eu povești cu tine croiam printre cuvinte

ca multe alte vise... și stam culcați în iarbă

iar stelele, cu ochiul, treceau să ne alinte.

 

mai spune-mi înc-o dată și mă întorc din vise

să-i scriu lui don Quijote misiva oportună...

o, câte-n viață, doamnă, poeme n-ar fi scrise

de-am fi privit cocorii o noapte împreună!

 

[Tudor Cicu]

Corneliu Neagu: De multe ori (în sinea mea) am încercat să îi spun cititorului pentru cine am scris acest cântec, dar când am citit „cântecul lui Igor” (una din marile legende ale lumii), am început să plâng, în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec celei mai frumose închipuiri ale mele, precum acel cântec închinat frumoasei Inia Dinia, în inima mea. Prea multă tăcere, mi-am zis, am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Ori povestea frumoasei Bedrel-Budur (din 1001 de nopți), cea care îmi asediase aproape toate nopțile, când mă gândeam la visul meu care nu putea fi atins. „Versurile se desprind din noi ca frunzele moarte din copac” (spunea poetul nepereche al neamului), și cu acel gând (probabil) i-am dedicat, cândva, Iniei Dinia din visele mele, tocmai un cântec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt, mi-am zis și eu, gândindu-mă la cuvintele poetului nepereche. Și mă mângâiam cu versurile lui Esenin, mult îndrăgit, care îmi alina suferința: „Anii? Știu, își vor spune cuvântul/Tot ce-i fac, alina-se-va, deci/Pentru altu-și păstrează ea gândul/ Nestricat ca și buzele reci”. Și, scriind acest „cântec de pierzanie” m-am ȋmpăcat cu gândul că nu voi fi decât un fulger care precede ploaia, în calea ei. Dator cu sufletul pentru comentariu și lectura acestei povești de dragoste.

[Corneliu Neagu]

O poezie ce ne încântă privirile și cugetul, prin formă, conținut și stare emoținală transmisă cititorului...De la un capăt la altul! Fiecare strofă, în sine, are înțelesuri majore, chiar citite separat, iar ansamblul celor 5 strofe ne duce în lumea mirifică a unei călătorii în care "cântecul de pierzanie" devine o baladă a unei povești de dragoste neasemuit de frumoase!