Cuvinte

[Monica Pester]

Văd zorii  cum se rânduiesc

 în ritmul inimii,

nu se mai aud nici măcar

țipetele albatroșilor.

Cerul pare sfâșiat de

copilul nopții, o umbră de nor

Gândurile-mi aleargă

dezbrăcate de învelișul de gheață,

răsfățându-se sub o suliță,

palidă încă, de lumină.

Cuvintele sunt repezi,

moartea unuia este urmată de

un șir de spiriduși vii.

Le dau mereu  o misiune,

culeg vânt și îl împrăștie

în adâncimea cerului,

să-l oprească o stea 

și să mi-l trimită înapoi,

în crucea pieptului.

Acolo unde nu mai există tristețe.

[Vasilisia Lazăr]

La tine, semnele de punctuație mai mult încurcă cititorul, fiindcă nu sunt folosite cum trebuie. Pui foarte multe puncte, nu lași poezia să curgă. Ți-aș recomanda să nu le folosești deloc, ai fi mult mai în avantaj și nu ar fi nicio problemă, mai ales că e poezie în vers liber. Apoi, aici, ai cuvinte de legătură care explică prea mult. Prea multe pronume. E poezie!!! Ar fi o variantă cea de jos, deși nu e nici aceasta varianta pe care eu aș alege-o. Versurile sunt prea explicite, cu subiect și predicat, prea multe verbe. Și, am spus, prea fragmentat. Lasă frazele mai lungi, pune cât mai puține verbe.

Să luăm doar un exemplu:

Cerul e sfâșiat de o umbră de nor

ce pare a fi copilul nopții.

Aici puteai începe așa: cerul sfâșiat de o umbră de nor și fraza să continue pe parcursul mai multor versuri, iar predicatul să fie după. De asemenea, eu nu aș fi început niciodată poezia cu explicitul se înseninează, cel mult cu al doilea vers și aș fi continuat fraza pe parcursul mai multor versuri, nicidecum să mă opresc imediat. Ideea e frumoasă, dar trebuie să mai lucrezi la formă.

Se înseninează,

zorii se rânduiesc în ritmul inimii,

nu se mai aud nici măcar

țipetele albatroșilor.

Cerul e sfâșiat de o umbră de nor

ce pare a fi copilul nopții.

Gândurile îmi aleargă

dezbrăcate de învelișul de gheață,

răsfățându-se sub o jucăușă suliță de lumină,

palidă încă. de lumină.

Cuvintele mi se nasc uluitor de repede,

moartea unuia este urmată de

un șir de spiriduși vii,

Cuvintele mele au o misiune -

culeg vânt și îl împrăștie

în adâncimea cerului,

Ca să-l oprească o stea sau un meteorit

și să mi-l trimită înapoi,

în crucea pieptului,

Fix acolo unde nu mai există tristețe.

[bolache alexandru]

Rolul cuvintelor, al versurilor într-o lume tot mai apăsătoare... Balsam pentru suflet!

[Chris]

mi-a placut imaginea din versurile de final...

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Îmi plac versurile " Cuvintele mele au o misiune,

culeg vânt și îl împrăștie

în  adâncimea cerului" . Am citit cu drag. 

[Mihai Katin]

Se înseninează,

zorii se rânduiesc în ritmul inimii.  am ales  inceputul  pentru  acest   poem pictural este  un crepuscul ciudat   in  care  lumina  cu  esenta  ei   de suflet da  rod unor  cuvinte  pe  care  le  intuim  sau   doar  ni se par  undeva  de unde  se va  intoarce  eolianul  semn ce  stie  acel   loc  misterios  poate:

în crucea pieptului.

Fix acolo unde nu mai există tristețe.

[Monica Pester]

Mulțumesc, Gabi, pentru aprecierea ta sinceră  !

[gabriel cristea]

Te prinde foarte bine versul alb, Monica! 

[Monica Pester]

Mulțumesc, Ada, pentru infuzia de sensibilitate

cu care m-ai bucurat.

[Ada Nemescu]

Ai reușit (cu asemenea cuvinte balsam) să-mi transmiți liniștea, pacea, tihna...

Tristețea este o pasăre călătoare, nu știai? Pleacă întotdeauna, lasă loc bucuriilor, luminii...

aDa