ne-am scris o vreme sub ghilotina ploilor

[Tudor Cicu]

ne-am scris o vreme sub ghilotina ploilor

 

cât de asemănătoare ne erau cuvintele

ca niște năluci chemând bezna de plumb

să ne scriem povestea spuneai -

tu la umbra mestecenilor care aveau ceva

din ochii, părul și gura ta...

dar uite aici,

eu sunt cu păsările înșirate pe sârmă

cu doi cai sălbatici abia ieșiți din mare

ce pasc pe o mare felie de cer albastru scrisorile tale

și aș putea să cutreier ca un șoim rănit distanțele

care mă despart de tine

sub acest eșafod al ploii, viclean și luminos.

spune-mi doar că ești bine

că dialogul cu cerul

presupune și larma care a stârnit această vânătoare

peste vâslașii prizonieri în corăbii,

peste turnul de far unde stau închis

de unul singur și mă tem

că mă va acoperi cu iarbă de mare poemul acesta

mereu în așteptare;

cât să nu trezească din somn meduzele abia scoase la mal

asemeni unei cobre aflate la pândă

în labirintul multor umbre

și e de-ajuns să privești prin fereastră

cum marea nu-și găsește liniștea să-ți răspund                                   

[Tudor Cicu]

Doamna Vasilisia:  Referitor la comentarii: poate unde am deprins stilul „celui care scrie” (criticul) „despre cel care scrie” (autorul). Citesc și eu comentariile făcute la diverse postări și cred că, unele, sunt adevărate galerii în trupul mut al poemelor, de aceea critica are și scopul de a-i îndemna pe alții, cei care vor veni la discuții, să adune pepite de aur din aceste galerii săpate în trupul poemelor. Un prieten poet îmi spunea, cândva, că adevăratele izbânzi ale criticilor rămân și în discuțiile față-în-față, ori comentarii în direct - altele... pe hârtie și uneori nu știe de ele decât autorul. E ca și cum, noi cei care facem comentarii în direct, am ști că singura veșnicie în care plonjăm cu curaj, e acest colț (al discuției) unde putem dispărea ori dăinui, fiindcă aici, eu poetul, nu sunt de nicio parte. Cu mult drag!

[Vasilisia Lazăr]

La dumneavoastră nu doar scrierile sunt o încântare, ci și comentariile.

[Tudor Cicu]

Doamna Vasilisia: Pe portativul unui poet sunt doar note care nu pot suna fals. Ceva există în noi toți (cum bine îi spunea Mâșkin lui Parfion Rogojin: „e cam greu să înțeleagă omul unde se sfârșește la tine dragostea și unde începe durerea”), iar unii chiar se simt ca Scarlett O^Hara cu iubirea ei imposibilă cu tot. Așa și cu poezia aceasta. Îmbrățișări dragi!

[Tudor Cicu]

Mihaela P: Contemplare! Bine spui. E ca atunci când privești prin fereastră și dincolo se desfășoară o poveste; la fel se întâmplă și atunci când trăirile tale dau să iasă afară și se lovesc de stiloul cu care scrii și curg pe coala de hârtie. Salutări buzoiene! 

[Tudor Cicu]

Chrys: poeții își cântă „frământările”, tot așa cum păsările (acum la geam)își cântă limba pe care o pricep doar îndrăgostiții. Mulțumesc de comentariu. 

[Vasilisia Lazăr]

Nestemată rară. Plecăciune!

[Mihaela Popa]

un poem plin de nerv, măiestria metaforelor invită cititorul la introspecţie dar, în acelaşi timp şi la contemplare

reverenţă!

[Tudor Cicu]

Valeria: „este o fericire inspirația”, spunea cineva... dar cum poate fi definită ea, atunci când te citesc prieteni dragi, cu poezia în suflet, ca tine, Valeria! Chiar, ce-am fi noi fără cititori? Cum spunea Solomon? „Ca urma vulturului pe cer... sau cărarea corăbiei pe mare!” Adică: nimic! 

[Valeria Merca]

Copleșitor de frumos! Lirismul zvâcnește la fiecare vers!

Admirație doar!

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia: despre poezie, despre trăirile poetului... ehei!, câte nu se pot spune.  Însă este o fericire inspirația, dar acele clipe trăite sunt dureroase și nu pot fi socotite ca izbândă a ispitei de a scrie parcă vrăjiți, cu toții, de parcă am vedea „un fel omenesc” de a privi realitatea. Gândurile nu pot rămâne captive în mintea noastră, cât ne-am strădui, atunci când vom scrie, chiar poezie, dar că ele influențează tot ceea ce ne înconjoară... pot spune eu, NU?