sorb veninul de șarpe

ca o vrabie împăcată cu soarta

de-a fi în orice clipă

sugrumată

prin colții lor

Dumnezeul din mine…

aerul își târâie cușca de iepuri crescuți

să văd cum le tremură umbra

când luna își înfige colții-

sânge înăbușit de strigăt

privirea foșnește-

veveriță veșnic flămândă

printre pomii decorați cu vizuini

nu-i loc pentru scorburi

de-atâta risipire

umblu cu o pânză de lumină încărunțită pe chip

și nu mai am timp...

de stânci mă țin ca de aripi

mușc din cer să nu mă strige iarba…

mă regăsesc zilnic în straiele morții

mai aprigă viața răcnește

cu gura plină de iertări

vrăbiile serii aleargă speriate

norii se scutură ușor

și nu am timp Doamne

nu am timp să mă plâng

nici să-mi plâng morțile

ori zbuciumul crud

miroase a rodii carnea mea răscoaptă

și lăstăresc deasupra

zorii mei pierduți de atâtea ori

în neguri fără suflet

unde și-au făcut cuib…

trebuie să umblu cu un sac la mine, îmi spun.

o mie de morți mi-am plivit până acum

și alte mii au stat să crească

precum sămânța aruncată la marginea drumului.

trebuie. trebuie să umblu cu o coasă

prea mulți șerpi colcăie în scoarța luminii

și eu un biet șoricel fugărit pentru o boabă de grăunță

nu știu în care tarla să-mi îngrop avuția.

îmi ronțăi teama pe unde apuc...

trebuie să umblu cu o…

duc o campanie de lămurire cu mine

dacă mă fac că nu văd

nu înseamnă că sunt oarbă

dacă nu las urme de strigăt

nu înseamnă că nu mă doare

peste tot pițigoi cu unghia în gât

mai că-mi vine uneori să fac la fel

dar trec întotdeauna pe partea cealaltă

în cârca unui melc-

sufletul

când dau de oameni

crește cât o pâine

îl frâng bucăți și-l împart

chiar dacă știu că nu ține de…

timpul trece, câinii latră

înzăpeziţii urlă la lună

ca după pâine

în jur nimeni să-i audă,

să arunce un os

prea ocupaţii invocă legi

se salvează în definiţii

topind nămeţii la televizor

disperarea sapă galerii

în muşuroaie cârtiţele adună

cenuşă pentru fiecare zi

oftatul şuieră alb, rupe lanţurile

de-atâta zădărnicie înghiţită pe drum

mă risipesc şi…

nu l-am chemat

a venit

l-am lăsat să-şi deşire neliniştile

să-şi etaleze confortabil obiceiurile

să hohotească de râs sau plâns

să caşte somnoros

visând năluci albastre

nu i-am cerut

nu i-am refuzat

ne-am iubit încleştaţi într-o lacrimă

printre copite ceaţă şi fum

el atingea albe clape

eu aprindeam sângele brun

şi-n clipa de graţie

creşteau aripi pentru a…

există un oraş invizibil

în care se întâlnesc poeţii stau pe o stea

la un murmur de ape

un oraş în care timpul se încovoaie mai greu

fântânile ies cu plinul  şi întâmpină fiecare suflare

tremurată pe buza lunii

îngeri cu o singură aripă umplu călimări

pentru liniştea umbrelor

în partea asta de lume e altfel îmi spun

iubirile răsar şi nu mai mor nasc şoapte

lucrurile devin fantasme se îmbracă în idei

şi…

se coc propoziții se îndepărtează prepoziții

și pielea de pe suflet se jupoaie ușor

vorba a devenit bisturiu

fără anestezii se fac intervenții laser

criteriile se introduc intravenos

pentru vindecare rapidă vindem

emoții la primul colț de stradă

odată cu ziarul de dimineață

furtul a devenit sport național

copiem trăiri dezamăgiri regrete

ne însușim până și handicapuri

pentru clipa de fericire…

îndrăznisem să ies din chilia

care îmi căra neputința

fără să știu cât pot răni mărăcinii

înscriși la viața mea-

cale înghesuită de corbi nerăbdători

să-mi guste căderea

mă întărește convingerea orbului

de-a simți iubirea

dincolo de piatra aruncată

îmi privesc bandajele

și nu mă mai tem

cei care încă mai aveți mame, bucurați-vă!

strecurați soarele, duceți-le o rază,

o floare, căci nu știți când vine ceasul fără tihnă

și nu veți mai putea

decât

să aprindeți unei cruci o lumânare.

rezemați de-un gard

veți striga în văzduh rugăciuni

fără să fie auzite  nici măcar de-un copac.

deci, vă spun, cât încă mai aveți timp

și nici un clopot nu sună liturghia în valea plângerii…

oare cât o fi trecut de la miezul de lună

a nopții în care viața m-a așteptat

cu bocancii pregătiți de drum

și un toiag

câte ierni am să mai tocesc

la uși închise

pe ce cărări să apuc să nu mă troienească dorul

de tot ce n-am iubit

oare cum să-mi iert umbra…

atâta ger adunat în călcâie

atâta viscol în oasele mele

în iarna asta nu-i loc pentru lacrimi

înzăpezită lumina

stă cu tristețea în mâini

mușc din ea ca dintr-un măr copt în vatra bunicii

mestec încet să nu-mi rămână în gât

niciun vierme uitat în memoria seminței

prin suflet trece un drum bătătorit de coase

înghit ca și cum aș înghiți prima împărtășanie

„ ce bine e acasă” îmi spun și aprind steaua de Crăciun

am să contrazic părerea conform căreia

„ într-o femeie dai tot de-o femeie”

într-o femeie mărșăluiesc mai mulți bărbați

setați pe open înfruntă greutăți încă din zori

pentru dezvoltarea mușchiului de sub coastă

nu au…