dacă aș fi mai indiferentă

n-aș observa realismul norilor

acoperind zilelor

ochii

și nici câtă realitate încape în aer

aș aluneca printre firele de iarbă

îndrăgostită numai de ochii mei

a căror vedere-mi pipăie timpul

pulsându-mi sângele cu bătăile lui de…

am rămas fără grai niarne*

ascultându-i tăcerii liniștea

insinuându-i lipsa de frământare

n-am rostit nicio vorbă

în fiecare colț din mine

dumnezeu a lăsat un cuvânt

amintind

ca înainte să le citesc

să-mi destup urechile să le și…

te-ai gândit niarne*

că-n fiecare dimineață renaștem

cu același dumnezeu circumscris în noi

sprijinindu-ne pe el

la fel cum cerul

își sprijină pe noi stâlpii de lumină

vechile obiceiuri

se hrănesc cu amănuntele acestei vieți

uneori…

ştii niarne*

uneori  rătăcesc ȋntr-un vid

pe care-l inhalez

rămânându-i doar umbra

peste care  mă întind ca pe o piatră

împrejur inima zvâcneșe oarbă

ferindu-și tremurul

când în faţă-i răsare o vreme mai pământeană

înroşindu-se chiar…

în dimineața aceasta

am azvârlit așternutul singurǎtǎții pe fereastrǎ

sub ochii luminii

fǎrǎ a ști

dacǎ o acopăr

mi-am aruncat apoi pe  jos

dezabieul

la fel

cum ȋși leapǎdǎ toamna frunzele ȋngǎlbenite pe trotuar

 …

de mult n-am mai scos un cuvânt niarne*

nu mă opun

doar ascult

ultimul cuvânt pe care l-am rostit

a fost fie

şi a fost

de întuneric mă tem

devorează albul

inima mi se strânge între pereţi de ceară

încuindu-și sângele cu lacătul…

nicio bogăţie nu am

ȋn afara acestui trup trecǎtor

nu pot să-i zidesc nicio margine

sau să-i înlocuiesc o ulucă distrusă de ploi

chiar dacă ȋnlăuntru-i o risipǎ de luminǎ

prin care înoată propriu-mi har

mi-ar trebui mai mult aer

să-mi cotrobăie prin existență până la…

pe umerii goi lipsiți de tinerețe

ningea pe lucruri

și pe asfințit

împodobindu-l cu aură azurie

așa cum cerul

își revărsa aura peste viață

atât de liniștit ningea

și pe timp

desǎvârșindu-i vechimea

modelând anotimpurilor pereții în straturi…

i love you grandma

până la cer și-napoi

uite

cum îmi curge dragostea

peste mâinile tale

pic pic pic

această făptură niarne*

strălucind în aura-i de îngeraș

reușește să-mi separe

toate celelalte nimicuri

de…

hai sǎ urcǎm

oprind vijeliile

în punctul unde ȋncepe realitatea

când vom penetra reveriile

să alergăm la copacul

din al cǎrui rod ne vom sǎtura

tot ce am rǎbdat pânǎ acum

rǎmâne-va ispășire ȋn ierarhia cunoașterii

dacă…

sunt confuză

e-atâta nonsens niarne*

nu-l mai pot respira

mă rupe în pro şi contra argument

nu înţeleg de ce

semnificaţia unei vorbe se divide în direcţii contrare

tu

mi-ai spus odată că avem un sens

iar eu îţi spun

că-i simt…

tăcerea asta niarne*

ca o câmpie fără margini

îmi ascute auzul

cu tăișul cuvintelor

împlântat adânc în răspunsuri

stai liniștit

n-o s-o doară inima

izbindu-se de tăria nopților

în singurătatea mea

cel mult va plânge…

între răsărit și apus

pendulez

conjugând anotimpului întrebările

desprinse din corola florii de măr

și din mugurii proaspeți de pe un ram verde

crescut în sufletul meu

în cerc

se rotesc îngeri

conturând harta zborurilor

mânați…

dimineața

îmi așez visele în spatele ferestrei

predându-le zorilor

ca și pe ultima întrebare ce-mi răvășește

conștiința

nu ți-am vorbit niarne*

de visul acela

protejat de-un duh

menit să mă separe de celelalte nimicuri

pulsând în…

am așteptat sǎ adormi niarne

sǎ nu te mai bat la cap

cu instinctele

ce-mi pun la-ncercare judecata

câtǎ odihnǎ s-a lǎsat pe umerii tǎi

nu știu

însǎ eu

m-am împovǎrat cu un neastâmpǎr

curgându-mi ca un râu prin reflecțiile cuvintelor…

în bătaia vântului

se leagănă anotimpurile niarne*

scuturându-și una câte una zilele

dezlipindu-le vechimea

de pe arterele  veșniciei

ȋn nicio zi

nu gǎsesc refugiul perfect

ca între zidurile unui templu

în care amurgu-și lichefiază sângele-n…

sunt puțin confuză

stâlpul acela luminos de care mă spijineam

când eclipsa  adevărului

obtura unghiul luminii

s-a stins niarne*

atenția mi-o îndrept spre soare răsare

unde strania frumusețe a nopții

se dezbracă de haine

zărindu-i-se printre pleoapele…

iubirea și cugetul

stăpânesc deopotrivă niarne*

sfâșiind existența

generând în semințele liniștii

germinarea unui sentiment hibrid

dintr-un amestec

de iubire  necondiționată de oameni

și teama

că nu putem ridica  privirile atât de sus

 …

ţi-am spus niarne*

că aș vrea să o iau de la capăt

să mă mai scurg odată în necunoscut

amestecată-n şiruri de  păsări

cu sentimentul de zbor

cuib să-mi zidesc

într-o nouă primăvară

iar încercarea  aceasta

să-mi rămână lipită de suflet…

e atât de posesiv niarne*

acest florar

ȋncât

nimic nu se ȋnnoiește fǎrǎ acordul lui

cu pumnii îi adun liniștea

rǎmasǎ dupǎ plecǎrile albe

eliberând-o apoi în sunetul dezmorțirii

crescând continuu

ca un flux în sânge

 …