E bătut în cuie şi legat bine de Timp.

Ne-a unit să ne împartă secretul.

(Eu - pământul, roşu, tu - cerul, albastru).

Ne-a dat plutirea în deriva nopţii din ochii noştri.

Dar nu ne-a spus cum să-l atingem.

Era la tine, doar că nu ştiai să-l dezlegi.

Urmele lui au sângerat, s-au uscat

de vremea în care orbecăiam

pe străzile minţii, fără lumină.

Ţi-o lăsasem ţie. Da.…

A căzut, s-a stins în dimineaţa nopţii, lumina

sau mi-a întors spatele să-mi vadă

umbletul în întuneric.

N-am ştiut niciodata să-mi mint paşii

nedumeriţi din ziua-n care zborul

s-a frânt în albastru.

Şi timpul a avut grijă să nu uite

să-şi lase amprenta pe suflet. Era

plin de roşu.

Se usucă dorul de dor şi creşte pe un colţ

de pisc, floarea din muzica tăcerii,…

În surdină. Curge cerul pe pământ.

E ploaia de toamnă rece, măruntă

cu stropi care aşteaptă să fie ascultaţi.

Se lansează încet, ca-ntr-o orchestra.

Viorile ating frunzele în zborul lor arămiu. Violoncelul

se aude tăcut din stropii căzuţi pe tulpini de copaci

şi contrabasul vibrează peste oamenii grăbiţi spre adăpostul din ei.

Pianul e un rege dezlănţuit. Fiecare picur

e un…

Au zburat fluturi în eternitate. Văzduhul

era plin de împletire de aripi, de petale  

şi albăstrele în jurul nostru. Priveam majori

acum cu (încă) un an,

cum cresc,

se înalţă-n soare,

strălucesc mlădiţe vii.

Sunt păsările acelea rare. Ne amintesc de noi - copii.

Copii în lanţul vieţii

prinşi de iureşul de clipe

mii şi noi, în anii

ce-au trecut, privim zâmbind.

Ei…

Era înalt cerul şi eu pe pământ, mic, inexistent,

nimic. Doar el m-a învăţat să deschid ochii,

să privesc. M-a luat de mână şi a plecat în zborul

fâlfâit de aripi pe care stăteam ghemuit.

N-aveam rău de înălţime, doar că îmi era frică

să plutesc singur dacă îmi va da drumul.

Trebuia să-l conving să ne găsim piscul nostru.

Să-mi aşez picioarele

şi el

să-şi aibă (văz)duhul…

Timpul a suflat peste mine. Mi-a împrăştiat

secundele în clipe aruncate la distanţă de băţ.

Băţul în care-şi sprijină anii din păr, strânşi.

Culeg fructele clarvăzător, să-mi fac dulceaţă.

Să simt mirosul când adie vântul

şi gustul când cade ploaia, să le adune.

Să mă adune în râul molcom coborât

la vale să-mi întâlnesc Sufletul.

Şi-a întins cerul pe pământ şi mă aşteaptă.…

În amurg, greierii îşi scot chitarele. La margine

de pădure îşi aranjează orchestra. Se dezlănţuie

într-o simfonie şi ghindele se prind de mână, în zbor.  

Coboară la poarta spre tine

şi eu privesc tunelul de lumină

din felinarul ce-ţi şopteşte

că te aştept, pe bancă,

la locul nostru tată.

Auzi tu foşnetul acela al liniştii

din copacul ce ne străjuieşte întâlnirea ?  

E…

De nebunie, norii şi-au spart plămânii.

Îşi curg în picuri oful dinăutru, nestrigat.

E felul lor de a plânge-n liniştea serii de toamnă.

Stare de nestare a gândurilor.    

Sunt prins în caruselul clipelor.

Au pornit ca un vârtej, jocul lor

de dute-vino stare de viaţă.

Totul se învârte în jurul meu

cu o repeziciune din care nu ştii

când eşti ameţit de yin şi de yang.

Agonie şi extaz. Te-ntrebi doar

dacă poţi să-ţi declari fericirea

sau nefericirea din nimicul din zi

în care bântuie culorile gândurilor.

Până şi patul ţi-e un vârtej…

Spulbera mintea în gânduri răsfirate

din fumul rotocoale trimis în zare

şi aştepta răspunsul din tăcere.

Tăcerea unui telefon fără fir,

deranjat tehnologic când stăcana  

de cafea, cândva aburindă,mi se scurge

pe gât şi zaţul se-mprăştie peste pietre.

Pietre de drum marcat de suflet. Oare

şi-a lăsat zborul din albastrul înalt ?

Doar dorul pleacă şi uită să…

Foşnea printre frunze, un gol de aer

din toamna aşternută, un vânt de culori.

Îmi purta gândurile spânzurate în privirea

plecată-n zborul sufletului. N-aveam somn.

Eram ţintuit de răcoarea nopţii…   

În pragul nopţii, cu privirea-mpreunată

a rugă, gândeam la lumina stelelor

ce vor să străpungă norii.  

Nu-mi dădeam seama dacă şi le-au ţesut

în pânza lor sau ochii mei erau împăienjeniţi.

Mă plimbam eu

sau doar dorul meu alerga nebun

în susul şi josul falezei pământului cu cerul ?     

Am jucat. Un rol. Nici nu ştiu dacă am fost

un actor bun pe scena vieţii. Se perindau

peste tot sufleori. Părea că mă bucur

când îmi ieşea o „bucată”, dar nu era piesa mea.

Nici nu ştiam să ridic privirea. Până-ntr-o zi.

Când, un alt sufleor mi-a arătat albastrul.  

Era Sufletul meu. Nicio primăvară de atunci,

nu e mai frumoasă ca toamna mea.  

Am învăţat să pictez şi să…

E construită în suflet şi cu suflet

şi o candelă mereu dă lumină paşilor

care-mi poartă trupul spre locul nostru.

Tată.

Un loc ferit de toate privirile care iscodesc zarea.

Suntem doar tu, eu şi el - Sufletul. Nu ne lasă singuri

niciodată şi florile… Le vezi Tată ? Nici nu se cunoaşte

toamna. Sunt verzi şi colorate toate în boboci

şi sunt sub forma crucii şi rodesc, înfloresc…

Albi de răcoarea toamnei se aştern norii

pe cerul meu albastru şi soarele îşi aruncă

razele peste ochi când înalţ privirea.

Se tulbură în puncte negre.

Mă zgârâie,

mă sâcâie,

mă calcă pe bătături mintea.

Încolţeşte gânduri printre rânduri şi lupta continuă.

Lupta cu zborul. Mai sunt cincisprezece paşi,

cincisprezece trepte. Închid ochii.

Privesc înaintea lăuntrului meu.…

Vinovat de iubire în toţi anii ăştia, mă aflu. O aruncam

în fiecare fâlfâire de aripi din zborul păsărilor de dor  

nebun, de albastru, până-n toamnă, cand plecau

în ţările calde şi eu rămâneam să-mi ling  

rănile lăsate în trup de zbateri de ochi

clipiţi după suflet. Acum,  

mi-am căptuşit încăperea  

pentru el. Am strâns căldura

de peste ani şi nu-l mai las

să plece. Să stea la…

N-a avut timp pentru mine aseară sau eu de el. Nicio secundă

nu i-am privit limbile cum trec. Eram prea ocupat şi supărat

că nu am clipele ce-mi trebuiau să recuperez trecutul. Vorbeam

pe repede înainte să apuc să stau şi să ascult amintiri, trăiri, vieţi

ale lor, ale celorlalţi.

Da, ale celor cu care am împărţit

o celulă de timp într-o clipă

şi noaptea curgea

şi (parcă) pe noi nici nu ne…

Să torn amintirile peste mine, am fost aseară şi muzica

mă purta pe ringul de acum două decenii. Îmi tremurau

picioarele şi oasele se loveau între ele. Doar eu singur

între atâtea feţe „noi şi vechi erau toate”. Îmi părea că aveam  

senzaţia aia de nou-născut când mi se deschidea orizontul

trecut în faţa ochilor şi înfulecam hulpav de foamea trăirilor

de atunci, aperitiv bogat şi viu colorat deşi e toamnă

şi…

Din aer aspir cu nesaţ dorul (cu)prins

între începutul şi sfârşitul din mine,

să fie unul şi acelaşi, un tot în primăvara

din toamna mea în care mi-am lăsat

cântul pescăruşilor albaştri să zboare

în (ne)cuprinsul tău. Orizontul din privire.