uneori crește în suflet un dor

de iarbă îmbrăcată-n flori,

de unduiri de vânt peste chipul asprit de timp

sau de soarele molatec aplecat peste ape.

alteori se naște un nerv, traversând orașe

prin zgomot de roți și forfotă de trupuri.

între aceste doruri, sufletul tău,

buimac, caută un sprijin.

... când timpul îți mângâie fața,

înflorind pe obraji bujori răsăriți

din iubiri retrăite sub umbra amintirilor,

se așterne tăcerea, în timp ce inima grăbește ritmul.

Nostalgia își spune povestea spre seară, sub clipocit de stele,

când copacii se-apleacă presărând pete aurii

peste istorii uitate în jurnale demodate.

... dar clipa ce poartă toate acestea

dispare odată cu primul clipit al pleoapelor.

Așteptăm tăcuți pe-o pală de timp

să ajungem în lumea promisă cândva

printre șoapte și jocuri de mâini povestind sentimente.

Descopeream amândoi lumea

când începeam drumul cu fuga noastră pe câmpii.

Pregătind scenarii dospite în dorințe

am râs, naivi, de anii strecurați peste frunțile noastre.

Timpul, fidel încrustând în piele ireversibile semne,

ne-a însoțit.

Firul subțire pierdut de-o timidă Ariadnă

ne-a arătat…

Nu am mai scris versuri firave,

în seri legănate de ramuri de măr,

îmbrăcând lumea cu gândurile mele.

Nu am mai scris nici cântece pentru femei triste

ce pășesc cu capul plecat printre oameni opaci.

M-au durut toate faptele lumii

și m-am ascuns, adunând lacrimi, să le pun

într-o neagră cutie cu amintiri,

pentru mai târziu,

când singurătatea va căuta un tovarăș.

Se lasă liniștea-n același loc ca ieri

Fără a vrea să îți mai spună,

Suflând pe-o frunză galbenă de lună,

Tot ce a strâns în drumul spre aceleași seri.

În neîncetate căutări de sine

Prin roze și exuberanțe

Te însoțesc statornice speranțe

De-a regăsi pe arcuș de violine

                    Un sunet lin, să te aline.

cândva cânta strada sub pașii tăi

învăluind coardele molatice ale dorului

inima ticăia inocentă plănuind lumi deschise

în care noi doi modelam lutul prolific

creionând fructele - copiile noastre fidele

ropote de fericire se proiectau timid

în lumea împovărată de tristele ritualuri

pe care le alungam să nu umbrească

imaginea noastră despre iubire

cândva se contopea visul meu cu al tău

atât de firesc că nu simțeam granița…

În liniștea așezată peste sufletul său

nu se întrezărea nimic din tremurul gândului

către mica lume din mintea ei.

Un licăr plăpând mângâia ochii adumbriți

și un gest simplu al mâinii precum

unduirile ierbii în suflul vântului

căutau drum spre ea.

Părul și glasul ei jucau lumini prinse-n imagini

de seară ce dezvăluiau tăcute emoții ale înmuguririi.

O purta cu sine pitită în colțul inimii obosite

de tumult și drumuri…

Stai așa și te-ntrebi pe unde să construiești lumea

pe care ai refăcut-o de fiecare dată în minte

după ce un fior îmbibat cu deziluzii ți-a dărâmat stâlpii.

Stai o zi - două și apoi, ridicând fruntea încet

și alungând disperarea te îndrepți spre ușa

care e de ceva vreme deschisă ca o îmbrățișare caldă.

Dincolo de ea pare să fie o lume ... o altfel de lume,

nemaiîntâlnită, nemaivăzută, cu oameni duioși.

Te-ai încrede în…

singur

de veghe într-o sală

a cărților grăitoare de tăceri

în lipsa ochilor mustind

a dorință de a ști

singur

ca un felinar ruginit

de atâta apă sărată a mării furibunde

în așteptarea unui mesaj

într-o sticlă tocită de speranță

singur

adâncit în clipe statornice