Prea multe greșeli

în numele dragostei făcute,

de copilul din noi,

cu ambiții de mag,

într-un cântec neauzit de surzii

ocupați să descopere

singura taină

pe care am păstrat-o

pentru tine,

iubirea.

Am nins din nou peste șoaptele

pregătite să-ți netezească dimineața.

Te îmbrac în vorbe după ce

te-am reclădit petală cu petală,

pregătită să șlefuiesc și piedestalul

pe care nu l-ai putut urca…

îți era prea sus și se uscase zborul.

Ți-am pregătit cămașa de rouă

când vara  toridă trecuse…

Navetistă sunt, între cer și pământ.

Nu mă pot fixa pe o treaptă

a scării celeste și cad

din ce în ce mai des,

în hăul abisului dor,

care-mi strică echilibrul ancestral

al zborului planificat de soartă.

În caruselul de fapte, n-am știut

unde să așez iubirea

care-și schimba mereu…

Îmi port cuvintele în spate,

cum mă poartă copilul din mine

cu noaptea strivită în pleoape.

Arunc povețe în șoapte

și lacrimile alunecă în golul

dintre faptele omise din viață.

Te rog Doamne, păstrează-mi

un capăt de cer și

aduc eu scara necuprinsului cu un

singur locatar izgonit…

Se așterne în mine primăvara asta,

aproape bucuria florii de cireș

care sparge liniștea impusă

și trece peste recele alb,

al anotimpului nerecunoscut

și alungat.

Floarea caldă, tulbură liniștea

aproape nerostită

a unei primăveri de care-mi

era teamă că nu mă va mai găsi.…

Și când se sparge dimineața,

în cioburi de lumină,

îți sfâșîi perdelele de vise

care-ți învăluie privirea

și îmbrățișarea tandră

să încerce să te atragă.

Pe buze să picuri o pagină

nespusă de fapte și de șoapte,

să-mi dezvelești lumina

cuibărită între pleope.…

Picătura de cerneala care se scurge

în josul foii, formează mii de cuvinte

cununate în harul celest

spre smerită iubire.

În anotimpul când se usucă iubirea,

nu mai avem nevoie de frazele lungi

care nu mai transimit nimic,

 ipocrizie sau

arogantă curtuazie.

Îmbracă-mă în culorile…

Când dorul nu înalță,

nu clădește pod, peste

cuvintele tale,

nu pot așterne nici un vis.

Ele vindecă tot, sau împarte

în veșnicii nefăcutul rost,

uitat printre vorbe amestecate.

Unde să-mi încălzesc eroii

unei povești abandonate,

când atâta omăt de  sentimente,…

Pașii mei neumblați

își șterg tălpile pe ultimul vis

despachetat și neînțeles.

Ce mai contează colbul

de sentimente, când nu ajung să fie

pulbere stelară sau lavă fierbinte,

pentru fiecare altceva.

Nimeni nu mi-a ocrotit pasul

sau visul, când el era doar…